Alex Departe

3 zile in New York (audiobook+text)

waterl00 — Thu, 29 Jul 2010 05:58:01 +0000

Instructiuni de utilizare

opresti muzica;
dai boxele ceva mai tare;
apesi pe butonul mare si portocaliu;
ramai nemiscat(a) 50 de minute;
si razi un pic din cand in cand.

E super simplu, zau.. :))

pentru subtitrari, aveti “versurile” mai jos:

Capitolul 1: “Purificarea trupului inainte de voiaj”

Iata cum relatiile amoroase ale altora devin benefice pentru cei din jur…

Odata cu sosirea prietenei lu’ colegu pentru doua saptamani de vizita, respectivul a inchiriat o masina pentru toata perioada, pentru a beneficia de toata flexibilitatea necesara pentru a-i prezenta domnitei noul nostru continent fascinant. Si mare. Caci daca Lumea Noua ne-a dat noua cartoful si noi l-am transformat in cartofi prajiti (si ei s-au bucurat apoi de el), atunci noi le-am inventat lor masina si acum ei o folosesc din plin (analog la cartof, de la ei am luat noi mai tarziu gipane, SUV-uri si alte balene inapoi…).

Eu intorcandu-ma din Montreal (v. capitolul asta) si ei din Toronto, de la aeroport, ne-am intalnit cu totii “acasa”, in Waterloo, pentru a ne trage sufletele si a ne pregati pentru urmatoarea tura de forta. In curand aveam sa fi parcurs 3600km intr-o saptamana!

Am savurat timp de 2 zile ineditul locuitului cu o tertza persoana, asta dupa ce doua luni de zile incepusera sa devina usor monotone in doi… Planul zicea ca joi dis de dimineata la orele 3 sa o luam din loc, pentru a petrece un rasarit de soare idilic la Niagara, cascada nu numai mare si renumita ci si aproape de noi. Asta avea sa fie prima statie si sursa de poze, ca mai apoi sa continuam voiajul catre Statele Unite ale Americii, nene.

Dar de ce sa mearga totul ca uns, cand se poate si altfel?

Imediat dupa sosirea din Montreal, de marti, am inceput sa simt oaresce deranj in instalatia din pantec. ”Ei fie, poate prea multa cafea, poate prea putina mancare, ceva gunoaie, cine stie, bei un ceai si iti trece.”. Insa n-a fost sa fie.

Miercuri dupa-masa, Alex se tavalea prin pat (singur), plangandu-si de mila, de burta si de cap. Dureri acute si halucinatii usoare imi sopteau in ureche domol: “Ai mancat prostii pe drum, cred ca stai acasa, fraiere!”

Putine ore mai tarziu (=putine ore inainte de plecare), Alex strangea in brate cu foc si pasiune noua lui prietena, rece si umeda – buda. Sentimentele erau profunde, caci lacrimile imi atarnau in barba, iar ceea ce ramasese neasimilat dintr-o pizza, o bere, orez, dulciuri si omleta de dimineata, imi aducea cu (f)lux de amanunte aminte de Niagara, pe care stiam deja ca n-o voi vedea. Cel putin nu tasnind asa de sub nasul meu…

Nostalgic, plin de voiosie, am resimtit placerea post-voma si eram ca nou! …Si eu care credeam ca e divin sa borasti in cort, in Vama, la 60°C, dupa – hai sa-i zicem fin – “o bere in plus”. Distractie si voie buna, dar in gat simteam amarul unui week-end lung si dureros de plictisitor, nu numai la regim si singur, dar si cu gandul la faptul ca pierd cascada si, mai ales, New York-ul, tinta noastra principala. Era ora 12 noaptea si mai erau trei ore pana la plecare. Cei doi porumbei ma priveau plini de compasiune si ma tot intrebau daca sa-mi aduca ceva, sa ma ajute, iar eu nu stiam impotriva cui sa ma revolt – a mea, a lor, a zeilor sau a lu’ helicobacteri. Da, vroiam sa mi-aduca ceva, o minune, ca sa ma pot duce si eu cu ei!!! M-am bagat in pat si nici nu vroiam sa ma gandesc la cand si cum ma voi trezi.

Capitolul 2: “Noh, vii sau nu?”

Ora 6, nici o miscare! Deschid doar ochii, imi verific functiile vitale dupa care constat izul fin al unui amestec de pasta de dinti si pizza semi-digerata, care mi se revarsa din gura si din nari. Cu sufletul (si stomacul!) la gura ies din camera si cobor tiptil in bucatarie, ca sa verific situatia – au plecat sau nu, am ramas de fraier sau nu?! Din nou, noroc cu vizita doamnei: aparent noaptea fusese ceva mai lunga si obositoare, asa ca trezitul la 3 n-a functionat. Amandoi pregateau de zor merinde si ciorapi de drum! Bun, mi-am zis, am intrat in prelungiri, acum ori niciodata, mai ai cateva minute! Miza era mare, nu erau multe variante, alba sau neagra, te duci au ba, admis respins, gravida sau nu. Cred ca imaginea celor doi intrand pe usa peste 4 zile, luandu-ma compatimitor de umar si spunandu-mi pe un ton grav “VAI, dar ce-ai pierdut!!” si apoi vazandu-ma obligat sa repet zambind “Uai, ce tare!” la fiecare doua minute ale povestilor si pozelor lor, m-a determinat sa ma imbrac rapid.

Sa-mi fac un ceai. Sa-mi fierb doo kile de orez. Sa-mi iau doua role de hartie igienica. Sa le trantesc pe toate intr-o traista. Si sa-i promit stomacului meu cu sfintenie ca ii fac casa de vacanta pe Creta cand creste mare, daca e cuminte zilele astea. M-am latit cat am putut pe bancheta din spate, le-am explicat soferilor ca miscarile bruste de volan si pedale nu ne sunt benefice nici unuia dintre noi si am adormit pe loc, ca pe vremuri, cand plecai la drum lung cu parintii si dormeai dus in spate, far’ di griji…

Capitolul 3: “Ardealu’i a nostru! Ba-i a nostru!”

Poate tocmai pentru ca este o atractie turistica atat de importanta (deja de vreo 200 de ani!), cascada Niagara e o treaba delicata, din punct de vedere al apartenentei si mandriei nationale. Cam ca Ardealu’ nostru… Adica este exact la granita dintre Canada si SUA. Mai precis, cascada are o jumatate ici si una colo, latimea ei colosala fiind elementul de senzatie, mai putin inaltimea (57m). Canadienii isi pot admira partea lor fara probleme, avand o faleza chiar vis-a-vis de caderea de apa. Americanii insa n-au avut bafta la vremea cand a tras cineva linia pe harta si nu au cum sa-si vada cascada din propria tara, tarmul fiind aliniat cu Niagara lor. Adica ei vad din spate cum cade apa. Sau cum se rupe brusc pamantul. Nimic spectaculos. Poate doar galagios. Asa ca au mesterit ei ceva: au construit jumatate de pod, care porneste de la ei si se opreste in aer, la jumatatea drumului spre malul canadian. Scopul nu era sa ajunga dincolo. Ci sa-si vada si ei cascada!

Poate din motiv de razbunare pe chestia asta, oficialitatile de trecere a frontierei din Canada spre SUA sunt serios ingreunate de vamesii americani, care promoveaza o birocratie suculenta: desi am viza de Canada SI viza de SUA pe 10 ani SI am stipulat in docomente ca mergem 3 zile la un preten in vizita SI n-avem nici unele de declarat SI suntem studenti SI astia doi sunt nemti si n-au nevoie de viza, ei bine, am petrecut mai bine de o ora si jumate in fata vamesului incruntat si incurcat, care tinea mortis sa afle la ce varsta a facut gazda noastra din New York prima data herpes si de ce nu a dat bac-ul din bio, in loc de chimie. Mda, poate uit ca scrie mare CETATEAN CU NATIONALITATE SUSPECTA pe pasaportul meu si ca, in consecinta, zambetele si politetea mea pieptanata nu biruiesc. Dar poate biruieste un indemn cu mame, icoane si falusi – mai mioritic si mai sincer decat distinsa mea prezenta si aura, ce zici?! Dar n-am riscat, am zis ca poate la intoarcere, cand ma-ntreaba pe nas “Ce-ai in traista, mestere?”. Dar pana acolo mai aveam…

In afara de galagie mare, umezeala 800% in aer, turisti ca la balamuc, “nefacisinouaopozaterog?”, inghetata cantarita in aur si o parcare pe care dai dooj de dolari oricat ai sta – nu e mare e senzatie. Da, cade multa apa, dar privelistea e sorbita repede din priviri si la cazino sau cu hidrobicicleta CHIAR ca nu tre sa ma dau.

Asa ca am mai bagat un litru de ceai si m-am instalat din nou in ultimul rand, cu picioarele pe geam si cu capul proptit in usa. A urmat roadtrip ca in filme. Numai ca eram noi in film.

Capitolul 4: “No Country for Old Men”

Nici nu stiu daca sa ma re-infurii pe limita lor de viteza de pici de 100km/h sau de fapt sa atribui elementul asta intregului flair al highway-ului american: este pitoresc, mai dragilor, dar cum!

Stii tablourile si vederile kitsch-oase de vanzare pe strada, cu un cerb falnic contempland asupra unui peisaj nocturn divin? Si aici, similar, dar nu atat de tras de par: kitsch-ul e kitsch doar cand nu faci parte din el. Highway-ul american stiut de mult din filme, nu mai impresioneaza pe nimeni. Insa e cu atat mai vibrant cand il simti pe propria piele! Condusul domol, exclusiv cu schimbator automat si eventual tempomat, intr-o arsita dogoritoare, cot la cot cu niste camioane in care incape tot Ghimbavul si pe care, daca vrei sa le depasesti, iti iei o zi libera – dar e ok! ca pe sosea acolo toata lumea are timp. Te opresti des sa-ti iei benzina, ca motorul suge mult, dar nu conteaza, ca benzina e mai mult decat gratis, sheriff-ul din zona opreste sa-si ia o cafea si un donut, camionagii sunt niste bizoni cu barba si tatuaje pe mai multe straturi, am vazut oameni cu picior de lemn, fermieri cu paiul in gura (sic!) si fastfood-uri cu banchete rosii de piele si tonomat cu fise, unde orice preparat, de la cartof la cafea, este produs in exclusivitate din ulei. Benzinariile astea, aruncate la dracu in praznic, sunt niste oaze ale culturii “road” US, din nou, ca in filme, doar ca mai putin teatral. Totusi, efectul este maxim. E viu! No Country for Old Men! :)

Capitolul 5: “Traiasca Diaspora!”

Somnul meu era deranjat doar de sete si din cand in cand de sunetul busonului de benzina. Iar la 50 de km inainte de New York, cand ne asteptam deja demult la baietei oferind linguri de lemn si zmeura pe marginea drumului, sau macar zone industriale si zgarie-nori, nu se vedea nimic! Eram in padure deasa, se circula mai agale ce-i drept, dar nici urma de ditai orasul. GPS-ul nu mai avea multe indicatii de dat, cand deodata – oras! New York! Ochii lipiti de geamuri copii, radioul inchis si mainile bine pe volan! Pentru a evita oareshce incompatibilitati in temperamentul rutier, similar cu povestea din Montreal (v. capitolul asta), am trecut eu la carma, ca deja ma simteam bine hidratat. Traficul nebun, bara la bara, dar agale, nu tiptil! Aici nu e vreme de pierdut, asa ca nici de cascat gura prea mult.

Highway-ul ne-a dus cat a putut de aproape de destinatie, dupa care ne-a dat drumul pe stradute. Era deja unshpe noaptea, noi cam pe sfarsite si dupa bajbaiala obligatorie, am ajuns in sfarsit “acasa”. Nu exagerez spunand asta, ca de-ndata ce-am parcat masina in fata imobilului, viitoarea gazda ma intampina traversand cealalta intersectie cu un calduros “CEEEEEE FACI ROMANEEEEEEEEE, BAAAAI!!!”, reprodus aici 1:1 in intensitate si sentiment. Nici cu gandul nu gandeam atunci, ce noroc pe capul nostru, ca urma sa ne petrecem noptile acasa la tipul asta, care ultima data cand l-am vazut imi arata cum se fac grafuri si taguri, sau cum se pune muzica prin boxe in clasele din C-Gebäude. Eu eram clasa a 10-ea atunci.. In loc sa-l laud si sa-mi exprim admiratia pentru ceea ce face el acum in NY si cum a ajuns acolo, va las cu pozele din caminul nostru comun pentru weekend.

Colegul cu consoarta s-au cufundat in patul matrimonial, iar eu mi-am luat locul cuvenit (sectiunea boli infectioase) pe canapea. Era cald placut si afara era o rumoare moale, dar solida… Am inchis ochii de emotii! Dar eram departe de emotiile pe care aveam sa la traiesc a doua zi dimineata. Ce stiam eu…

Capitolul 6: ”Aoleu…”

Pe cand ne planificam calatoria catre NY, m-am gandit ca ar fi indicat sa ma interesez din timp de posibilitatile de parcare, avand masina inchiriata. Stim cu totii ce inseamna subiectul asta in orice oras mare, d-apai aici, in buricul pamantului. Asa ca am intrebat viitoarea gazda, care ar fi posibilitatea, sa parcam aproape de casa totusi, dar safe, pe cat posibil ieftin etc… Oare ar fi trebuit sa anticipez raspunsul lui? “haha, uitã..”. E clar, mi-am zis, o sa dam o avere pe parcare, asta e. Colegii de la munca ma incurajau si ei la randul lor:

“Ceeee?? Sa parcati masina in NewYork?!? Eu n-am mai auzit de asa ceva”. Din ce in ce mai catastrofal:

“Ceee?? Cu masina in NewYork?!? Nici nu poti intra…”.

Ingroziti, am plecat, ce era sa facem… Ajunsi la fata locului, am constat ca povestile alea se potrivesc intr-adevar, numai in Manhattan, centrul centrului absolut si neinduplecat, acolo chiar n-ai nici o sansa. Insa orasul e mare: nu poti parca nici la Casa Poporului, dar fara probleme undeva in Ilfov.. Asa si aici. Semnul din fata casei zicea ca e interzis numai luni, intre 9-10, cand vine gunoiul. Am verificat de trei ori (ca nu urma sa fie luni), ca doar eram marcat de povesti de groaza si am parcat – mandri si bucurosi ca am gasit loc de parcare chiar in fata casei.

Ei bine dar sa revenim la canapeaua pe care m-am trezit in prima dimineata, la 8 fix, fara ceas si fara cap greu, pornit pe aventuri!

Nici nu m-am obosit sa trag de restul care inca dormea. Am lasat un mesaj de adio pe masa (“Am plecat!”) si am coborat scarile repede repede, dar cu mainile in buzunar, aici tre sa fii cul domle.. :D

- Stii feelingul ala cand pui ski-ul prima data pe zapada, dupa un an lung de tot, sau cand astepti cu sufletul la gura primul acord al trupei preferate in concert, sau cand dupa chinuri de saptamani intregi esti la 2 centimetri de buzele ravnite? Ei, momentul in care am deschis usa si muream sa vad intersectia aia agitata si colorata, se aseamana cu cazatura imediata si fractura de femur, sau pana de curent general, sau o ragaitura cu parfum de ceapa, respectiv:

masina noastra disparuse!

“Bine mah, si acum ce facem?”

Romanul din mine gandea: furtul nu mi-a fost vreodata mai simpatic. Sincer, speram sa ne-o fi shutit careva, caci neamtul din colegul meu o asigurase. Dar totusi, mai intai am ramas pironit locului, cu usa care s-a trantit in spatele meu. Au trecut 2 minute bune, timp in care nu m-am miscat, caci aveam de ales: 1. te caci pe tine, disperi, dai telefoane de nebun, alergi de colo colo, politite, stres si o zi pierduta SAU 2. mai intai de toate mic dejun. Apoi un pic de Brooklyn feeling, usor asa si strategia mereu valabila “vedem-noi-mai-incolo”. Pe cat era de importanta decizia, pe atat de repede am optat pentru varianta 2. Am lasat mainile in buzunar si miam tarsait picioarele nepasator peste locul de unde lipsea ceva. Restul masinilor stateau, totul parea in ordine. Am ezitat o secunda – “Pf..” a fost concluzia si m-am afundat pe niste stradute nemaipomenite.

Capitolul 7: “Arta. La prima vedere”

Ca sa fii in rand cu lumea de pe strada, aici trebuie sa fii tatuat si sa fumezi. Si sa te imbraci sui. Altfel n-ai ce cauta. (Adica eu nu prea aveam ce cauta?) Trebuie insa sa descriu mediul, locatia. Actiunea se petrece in Brooklyn, unul dintre cele cinci cartiere mari care compun New York-ul (Manhattan, Queens, The Bronx, Brooklyn si Staten Island), mai exact in Williamsburg, o subdiviziune a Brooklynului, despre care se zice (si Alex confirma) ca este Mecca artistilor. Nu degeaba sunt pozele mele pline de pereti colorati. Am stat mult in cartierul respectiv, nu numai pentru ca atmosfera era de vis, ci si pentru simplul motiv ca nu poti vedea nici macar Bucurestiul in trei zile, d-apai New York-ul. Asa ca nici nu ne-am apucat sa facem liste si cruciulite pe harta, ca sa umblam de nebuni de colo colo, sa vedem TOTTTT. Am stabilit ca ar trebui sa ajungem la un moment dat in centrul centrului, Manhattan, Times Square, Empire State etc. iar in rest go with the flow. Dar cand am inceput sa descopar Williamsburg-ul in prima zi, eu deja nu mai vroiam sa plec de acolo.. Multe locuinte, incluzand-o pe cea in care am stat, sunt vechi cladiri industriale, foste fabrici sau alte matahale, transformate in niste lofturi de sangereaza tot arhitectul. Cum altfel ar putea arata locuinta pe care o impart un designer de moda, un regizor de videoclipuri si un art director? Iar pe langa artele plastice expuse in vazul tuturor, la tot pasul intalnesti fel de fel de studiouri de muzica, birouri de design, studiouri de moda, carciumi si taverne obscure, in si din care intra si ies tobe, chitari si alte instrumente de dimineata pana seara. Lumea produce si se produce, mult. Nu prea se sta. Nu se pierde vremea, insa nu se alearga ca la nebuni. E placut! De fapt, e un rai… Manifestarea artei in mediul urban, dupa “modelul nou”, si-a pierdut componenta initial rebela. Nu socheaza, nu cauta sa provoace revolta. Este acceptata ca parte din intreg, la locul ei, cu valoarea ei incontestabila. Curge, e natural. Este incurajata si nu tinuta in lanturi. Cel putin asta rezulta din calitatea exponatelor din oras. Pare sa existe un codex cavaleresc nescris, al bunelor maniere. Prostul gust lipseste cu desavarsire, iar explicatia cum ca totul ar depinde de un sistem de control bine pus la punct, pentru mine nu sta in picioare. O lume intreaga se confrunta cu fenomenul pseudo-esteto-vandalismului urban si nu imi inchipui ca tocmai aici se reuseste combaterea lui intr-atat de bine. Spre exemplu, firma Kryptonite este renumita international pentru lacatele de bicicleta pe care le fabrica. Ai garantie pe viata la ele; mai mult, daca bicicleta iti este furata fiind legata cu un Kryptonite, iti primesti banii pe bicicleta de la ei. In toata lumea asta. Singura exceptie de la regula este New York. Aici nu tine nici un lacat… In doar trei zile cat am stat acolo, am vazut o arestare, un furt si una dintre masinile alea lungi, subtiri si negre, care opresc pe marginea drumului, din care coboara un domn la sacou si cravata, cu ochelari de soare, parul scurt si un cablu spiralat in spatele urechii, tinand in mana un plic gros, intrand intrand intr-o carciuma si iesind dupa 2 minute. In masina il astepta un alt John Smith. Guvernul.

Am zambit, dar m-au trecut doi fiori mici pe spate…

“Astia sunt de-adevaratelea!”

Capitolul 8: “Va rugam asteptati. Va rugam asteptati. Va rugam asteptati. Va rugam asteptati.”

Mi-am adunat punga cu stix-uri si iaurt de pe banca pe care tocmai imi luasem micul dejun la regim si am pornit alene pe alte stradute catre casa. Trecusera trei ore si restul plutonului se plimba in pijamale prin casa savurand peretii, nebanuind ce ii asteapta afara, ca nu mai avem automobil. Inainte sa dau buzna in casa, am ezitat iar putin si am stat sa aleg intre 1. intri gafaind si cu vocea tremuranda si ochii beliti relatezi tragica disparitie sau 2…

Am ales 2.

“Fratilor… bah..nu mai e masina. Pana mea..”

“Cum adica, nu mai e?”

“Uite asa. Nu-i..”

“Pai si unde-i?!” [intre confuzie si disperare]

“Nush domle..”

“…mhm. Pai, nasol.”

“Cam da, nu?”

“Mda..”

“Noh, vedem noi..”

La Chioscurile Rosii se gasesc pachete anti-panica sub forma unor cartele reincarcabile, cu valori de 5, 10, 15 si 25$. A se inghiti pe stomacul gol, inainte de nastere.

De-asta imi place de oamenii astia.

Am petrecut urmatoarele doua ore intr-o intersectie, in care mi-am lasat intreaga productie de ceara de ureche pe anul asta intr-un telefon public, dar in schimb am facut cunostinta cu 300 de tanti operatoare de centrale telefonice si cu tot atatia roboti dupa modelul “Bine ati venit la Politie. Pentru limba spaniola, apasati tasta patru…”. Am exasperat o chioscareasa cerandu-i monezi de 25 de centi la fiecare 10 minute, si am umplut o foaie A4 cu numere de telefon. Intr-un final am gasit masina.

N-au fost hotii, a fost politia. Pacat. Prost. Prost Alex, MARE prost!!

“Dar puteti sa-mi spuneti si mie de ce ne-ati luat masina, ca doar parcatul era permis acolo?!”

“Da tinere, erai fix in fata hidrantului.”

“…”

“Amenda e 200$, vino si ia-ti-o”

M-am imbarcat pe autobuzul 37 barat, care m-a purtat timp de o ora prin cartierul latin, cartierul evreiesc si inca niscaiva cartiere nedefinite. A fost cel putin la fel de fascinant si util ca tururile alea pentru turisti, cu ghid si casti pe urechi. Doar ca aici am dat doar doi lei pe bilet si am vazut viata mai adevarata, nu monumente de plastic. Oamenii de prin locurile alea erau monumente! Trecand printre evrei – aici, cea mai mare comunitate din lume – esti parca transpus cu 200 de ani in urma. Traditii, vestimentatie, pastrate intacte, atata amar de ani, cum de? Privirea unui latino-american de 40 de ani, cu spatele cat canapeaua, tatuat pana la refuz, cu aurul de gat si bratul drept care i-a fost despicat de vreun cutit acum multi ani, arde chiar si stand in spatele geamurilor zgariate ale autobuzului. Iar cand metroul ne-a aruncat intr-o noapte la 11 undeva la naiba, intr-un cartier mai mult ca sumbru, asteptam un autobuz intr-o statie in care eram singurii cu culoarea pielii mai palida decat umbra proprie. DACA celor douzeci de baieti rasi in cap li se facea foame de trei turisti fragezi? Nu stiu ce se intampla, poate le ofeream smantana si ardei iute, dar pana una alta senzatiile astea toate au fost unice! Am trait filmul, ala, fiecare, care se petrece undeva in scenele alea magice, pe strazile laturalnice si nematurate ale vreunui oras american unde numai Batman face legea. E vibrant, intr-un mod in care filmele nu o pot transmite. Poate pentru ca exagereaza? Nu stiu.. Poate pentru ca ne tin in fotolii, in loc sa dureze 5 minute, in care sa ne zica “Du-te si vezi cu ochii tai!”.

Formalitatile au durat, telefoanele au continuat chiar si ajuns la NYPD, la un gard distanta de masinuta noastra. De ce? Nu a fost destul ca a trebuit sa pretind/conving ca numele meu e Hendrik Walther (nici macar nu eram trecut ca sofer, iar pe de-asupra numai cel care a inchiriat masina are voie sa o ridice), dar documentele masinii nu erau lizibile. Telefon inapoi in Canada, email acolo, fax inapoi, scan, print, spit, pay, fuck off. Nu as spune ca am pierdut juma de zi: mai degraba mi-am facut o mie de cunostinte de scurta durata in NewYork, stiu legislatie americana, am vazut cartiere colorate si m-am plimbat pe saturate! Scumpa distractia, ce-i drept… Dar macar parcarea era moca cu totul si de-acum stiam si unde trebuie sa (n-) o pui ca sa nu ti-o salte.

Capitolul 9: “Cand se lasa seara in New York”

Reuniunea echipei s-a intamplat pe la ora 17, cand cei doi s-au intors de pe strazi iar eu am adus masina. Primul contact era de anticipat: din toate directile rasuna acelasi continut – “Moama, pe unde am foooooost, TREBUIE sa vii sa-ti arat, o sa innebunesti!”. Am ales sa incepem cu magazinele vintage gasite de ei. Nici nu mai stiu daca am mers glont la magazinele respective, mai mult ca sigur a degenerat totul, ne-am imprastiat, ne-am lasat dusi, am plutit pe unde am putut prin cartierul asta, ca zdentele de ou proaspat in apa fiarta.. Mult dupa miezul noptii am gasit drumul spre casa. Nu ca l-am fi cautat cu orice pret, dar ne-am impiedecat de el si l-am urmat ofticati. Picioarele-mi ardeau, dar mie nu-mi ardea de somn. Chioshcarul de la colt mi-a pus doua beri ciudate in brate, cu care m-am urcat pe acoperis, in caldura aia abia placuta de la 3 dimineata. Faceam orice sa evit patul. Dar nu numai eu: nici orasul nu dormea. Eram la etajul 6 si priveam peste multe alte cladiri in vecini. Acopersiele erau plate, mari, ca niste terase goale, scufundate in bezna si populate doar de hornuri negre sau ici colo imbracate in culorile strazii. Insa Alex casca ochii! Nu eram nici pe departe singurul “deasupra tuturor”: aproape fiecare acoperis gazduia cate un grup de 4-5, chiar si mai multe personaje. Chefuri mici! :) Clinchet de sticle de bere, licurici portocalii scotand fum in noapte si fara mare zarva. Ma aplecasem peste marginea blocului, cand a pornit brusc un ventilator in spatele meu si m-a facut sa scap sticla din mana. S-a facut tandari jos pe trotuar si inainte sa-mi pierd viata mi-am zis ca ar fi cazul sa ma culc. Desi, locul ala era atat de jmeker, incat n-as fi avut nimic impotriva sa mor acolo… Poate devin si eu un 2Pac, ceva… Ziarele vor titra: “Strazile New York-ului l-au rapus pe Alex!”.

In fine, cat de jmeker poti fi daca iti salta politia masina ca ai parcat in fata hidrantului, in prima zi?! Mult mai jmekeri erau cei doi pusti cu glugi pe cap care s-au strecurat intr-un skate park, in timp ce bikerii scoteau untu din cauciucuri in half-pipe. Aia doi subtilizau doua bmx-uri. S-au urcat pe ele si au luat-o de-a lungul strazii, cu alti 5 din gashca adversa alergand urland dupa ei si cu politia de pe margine sarind in masini. Cat de des asisti la un furt, uite asa?! Probabil ca cei de la Kryptonite de prea multe ori…

Capitolul 10: “Ditamai.. (alt cuvant tare)”

N-am fost niciodata mai fericit sa dorm pe o canapea mica, ingusta, tare si stramba, acoperit doar de o batista. Dupa 4 ore de somn am sarit ca ars, de frica sa nu fi pierdut prea multa vreme in lumea viselor. Vise mult mai calumea ma asteptau pe strada!

Mic dejun la 8, intr-un parc gol pe o banca, cu bagels si cafele proaspete, la marginea apei? Pe malul opus, soarele iesea printre fum si praf, peste Manhattan. Un prapadit se lepada de carpele noptii si isi spala mainile in apa murdara de sub Brooklyn Bridge. Filme?

Cu toate minunatiile lui, a trebuit sa parasim Brooklyn-ul pentru o zi macar, pentru a trai adevaratul buric al pamantului – centrul New York-ului, Manhattan! Adica locul unde nu se intra cu masina si nu se parcheaza. Am tinut minte, asa ca am luat autobuzul. La fel ca oricare mijloc de transport in comun in lumea asta, il recomand cu caldura si pe al lor. Doar ca aici ai nevoie de rabdare cu harta; daca ai experienta cu cititul circuitelor electrice, iti va fi de folos. Pai metrourile sunt notate de la A pana la Z. Cat despre autobuze, cred ca nici ei nu stiu cate linii au.

Am nimerit de minune, fiind sarbatoare nationala, strazile erau pline pana la refuz. Cativa localnici s-au uitat cu ochi mari la mine cand le-am spus ca Times Square si zonele adiacente au fost inchise traficului rutier, de parca le-as fi spus ca nu mai exista parizer in lume.

E greu sa cuprind in cuvinte senzatia pe care o emana DIMENSIUNILE alea, masele de oameni, zgarie-norii care par sa nu se mai termine, reclamele care umplu fiecare centimetru patrat liber, numarul camerelor de filmat din fiecare colt, de pe fiecare stalp, culorile! Intr-adevar poti pierde multa vreme acolo cascand gura, dar atata comert exacerbat nu ar trebui sa provoace mai mult decat un “uaa” de cateva minute. Zic io…

Asa ca Veni, vidi, vicii (da, doi “i”) si tulea. Haha… Stai asa: Veni, Vidi, Vici & Tulea. Tulea, noul prieten de foLbal a lu Cezar.. =)))

Sigur, te asteapta multe stele, Broadway, Empire State Building, Chrysler, dar recomandarea mea, mai ales cand ai putine zile la dispozitie intr-un oras atat de mare, e sa te pierzi pe unde nu te astepti. Adica pe oriunde. Promit ca vei gasi frumosul, ineditul si deosebitul de care iti vei aminti cu mai multa placere si care te va face (sa vrei) sa te intorci.

SoHo, Little Italy, China Town, Hell’s Kitchen – legendele se tin lant si totul e posibil, totul exista aici. Trecand strada mi-a taiat calea Keanu Reeves, gonind de nebun intr-un jeep galben.

A, ba nu, mai tare a fost ca in Times Square, pe o tribuna instalata ca sa poti admira zona de la inaltime, in cel mai inalt punct, in varful varfului (lumii), in timp ce faceam poze, am auzit vorbe cunoscute. Alina si Virgil din Baia Mare si Bacau se minunau si ei de cate taxiuri au astia aici, domle. Suntem pretutindeni nene, ca polenul primavara, ca pepenii in Baragan, ca Lady Gaga.

Atatea magazine, atatea chestii despre nu te-ai fi gandit vreodata ca exista, galerii de arta, librarii uriase. Oameni fel₁ de fel₂, dar intre fel₁ si fel₂ cu o distanta de zece ori mai mare decat cea la care ne referim deobicei. Am vazut cum pot trai unii, ce inseamna pentru altii sistem de referinta, ce inseamna valori/standarde/conditii, cum e “bine” sa-ti duci viata. Sigur, te poti duce in Asia ca sa descoperi ca totul e pe dos si ca nu are rost sa te risipesti cautandu-ti stilul de viata atat de departe de locul unde iti sunt radacinile. Alt subiect… Dar cred ca e interesant sa vezi ce si cum se intampla in locul din care ni se trag noua atatea. Europa suge din America cu doua paie groase de McDonalds deodata si asta demult. In industrie, in comert, in muzica, in media, in entertainment, in consumerism. Cum traieste totul aici? Cum construiesti istorie pe efemeritatea unor minuni? Casca bine ochii ca nu mai gasesti nimic deasupra. Pana aici, limita e cerul (“/sare in aer cartierul”..) :D

Ma scuzati ca va intrerup, dar care e probabilitatea ca tocmai acum, cand scriu despre ASTA de doua ore, calculatorul meu emotiv se gaseste sa aleaga Frank Sinatra – New York, New York scotocind pe shuffle? Va spun eu, ma uit acum… 1 cantec dintr-un total de 5095. De ce, calculatorule, de ce? Vrei tu sa-mi spui ceva prin asta? Ia zi! Degeaba ai 4 giga de ram? Daca ai de zis ceva, ZI, nu ma chinui aici..

Ajunsi la culcus in a treia noapte, ma simteam ca dupa un mars de trei zile. Gleznele si soldurile nu mai dureau demult, ci erau un terci omogen de oase, cartilaj si smoala. Ca sa nu fiu nevoit sa subliniez inca o data pozitia asta incomoda de turist, hai sa nu zic ca fusesem in shlapi toata ziua, ci sa le zicem frumos/cul flip-flops: uitandu-ma in jos mi-a fost clar ca daca as fi fost acasa, ar fi fost pentru prima data ca mama m-ar fi lasat sa intru incaltat in casa, pardon, nu m-ar fi lasat sa ma descalt.

Am scapat de jeg, am golit cardul de 8 GB de poze, am insfacat inca o bere si am fugit pe acoperisul meu, sa ma uit la cum petrece orasul. Ma durea sufletul ca aveam sa plec a doua zi.

***

Imi sta in fire sa ma atasez destul de puternic de locurile in care petrec ceva vreme. Insa 3 zile chiar nu prea se incadreaza in “ceva vreme”. Nu mi s-a mai intamplat vreodata sa-mi para atat de rau ca parasesc un loc. Si e periculos, pentru ca dupa ce te intorci, oriunde te intorci, nimic nu mai pare sa aiba rost.

Insa auzisem demult povestea unui tip de vreo 40 de ani, care traise toata viata lui intre Tokyo si New York. Acum cativa ani, a venit in vizita in Romania si fost scos la masa undeva in Poiana Brasov. Iesind noaptea din restaurant, a ramas pironit locului, cu capul pe spate si ochii lipiti de cer. Om in toata firea, vizibil nesigur pe situatie, a intrebat cu glas tremurat:

“….Alea sunt stele?!”

De pe acoperisul meu din Brooklyn, i-am dat dreptate…

Acest om nu vazuse stele de-adevaratelea in viata lui.

La Scaldat

waterl00 — Wed, 07 Jul 2010 04:44:20 +0000

Nu stiu cum trebuie sa sune prima propozitie din povestea asta, asa ca trec direct la a doua.

A fost ataaaaaaaat de fain!!! Si anume: weekend-ul asta a fost “Long weekend”, fenomen care apare odata pe luna in Canada, din diferite motive. De data asta a fost Canada Day, motiv pentru care le-a venit regina furnica, Baba Elisabeta a Regatului Unit, sa-si arate palaria in colonia ei preferata. Ea a venit, noi am plecat. Ea pentru 15 minute, noi pentru 4 zile. Si eu acum incerc sa va explic de ce e mai fain sa fii student, decat sa fii regin(a).

Atletul familiei, Hendrik, s-a ocupat de acest weekend din timp si l-a organizat dupa bunul lui plac, incluzand multa multa activitate fizica. Ca sa stabilim putin sistemul de referinta, Hendrik este cel care a alergat de 2-3 ori intr-o luna la maraton (adica 42km fiecare, parcursi in cate 3 ore), care a venit in vizita la Brasov cu bicicleta, 1700km, nu in portbagaj, ci PE ea si care in general face orice fel de sport, inca din stare embrionala. O sectiune prin gambele lui ar trebui sa semene cu parizeru ala MARE de la alimentara…. Bratele lui cam la fel. Ei, bratele lui Alex in schimb, sunt mai aproape de cabanos.. Iar bratele lui Kevin – cel de-al treilea participant la excursie – mhh….o spun doar cu mila, dar sunt mult sub cabanosul lui Alex.

Trei vorbe despre Kevin: doctorand in biologie, 33 de ani, crescut in Canada francofona, care facea cercetare in Israel in timp ce cadeau bombe si care acum are un laborator plin de serpi, soparle si gecko, carora le masoara ochii si vederea. Un tip deosebit de calm, slab si placut la fire, dupa cum rezulta din primul meu contact cu el: la un pranz comun, el mancand orez cu broccoli, cineva il intreaba de ce zambeste. “Zambesc pentru ca broccoli-ul asta este tare gustos si ma face fericit”, spus cat se poate de simplu, cu vocea lui groasa, dar inceata si calma. Asa ne-a devenit el interesant, deci l-am luat cu noi :)

Planul zicea asa: inchiriem corturi, saci de dormit si o masina mica-mica de la Universitate, luam merinde non-perisabile cu noi si miercuri dupa masa o luam catre nord, in susul raului, la patru ore de noi. Destinatia era Kingston, nu cel adevarat :( ci cel situat pe malul raului St. Lawrence, care aduna apa din lacurile alea 5 si MARI din nordul americii si le varsa in ocean. Mai exact, zona noastra se numeste “1000 Islands”, asta pentru ca se spune ca nimeni nu le-a numarat vreodata, atat de multe sunt. Luat la ochi pe hartile lui Gugle, fluviul asta are 10km latime, pe-alocuri, adica de vreo 5 ori mai mult decat Dunarea noastra, in cel mai gras punct. Iar de la barcute facute din hartie A4 pana la marfare transoceanice de 300m lungime, circula de toate pe acolo.

Asa ca prima mea reactie la propunerea lui Hendrik de a merge acolo a fost un “Aoleu”, care pe de-asupra mai masca putin si din lenea mioritica si dorinta vegetala de a putrezi vreo 4 zile acasa, cu somn de 18 ore si joc de dejte pe facebook si pe chitara… Noroc ca am ascultat de el!

Ajunsi miercuri seara la un fel de tanti Mitza de-a lor, beata demult la ora aia, am fost intampinati de o scrisoare lipita de usa, cu indicatii catre locul unde sa ne desfacem cortul pentru prima seara. La lumina fazei lungi, intr-un boschet obscur, am instalat culcusul si am adormit bucuros sa simt din nou radacini si pietre prin izopren. Vamaaa!!!!!! :D

Joi dimineata, ora 9, mic dejun din brishca si ziar, oua fierte de acasa si ridichile lor desenate in Paint, apoi instructaj despre manevrarea unui Kayak. Niste rachete de plastic, lungi si subtiri, in care te afunzi pana la brau si in care incap impresionant de multe.. chestii. Necesare de altfel pentru a supravietui 3 zile in salbaticie. Adica vin si asa… Gayle, tanti Mitza aia a lor, cea de la care am inchiriat sculele, zice ca e foarte usor sa te dai cu barcile astea, oricine poate si ca e foarte dragut. Noi am crezut-o pe cuvant si am pornit la drum. Nici macar acum n-as vrea s-o contrazic, insa nu a specificat cam cate ore sunt SUPER si cam cat de NASOALE sunt cele cu care depasesti perioada aia roz. Insa toate la vremea lor.

Pana una alta am fost desemnat lider navigator si m-am trezit in brate cu o harta cu o mie de insule, aruncate la intamplare, intr-un ditai raul. Ni s-a zis ca tre sa ajungem “acolo”, o insulita mica, la vreo 2 ore de vaslit de mal. Toate bune, numa ca o harta laminata nu prea aduce cu Google Maps, cand ai o vasla in mana si ZERO perspectiva asupra peisajului, fiind intr-o barca si inconjurat de insule mici, sau mari? sau mal? sau peninsula? oare asta e aia? tre sa mergem acolo? nu mah, acolo! dupa doua insule la stanga! …da am trecut deja de 4?!

…

Respect maxim lu Chris Columb & Friends, care n-aveau nici harta, nici GPS, nici semne de circulatie. Eh, nici noi n-am avut semne de circulatie, ca pe apa nu e nimic, in afara de valuri.. Deci respect maxim si noua! :D

Am vaslit doua ore, am gasit locul, era soare, era frumos, cald, am gasit tot, am pus cortul, am facut poze, am umblat desculti si ne-am minunat nu numai ca au toalete publice pe o insula de marimea unui teren de fotbal (impadurit!), dar au hartie igienica si dezinfectant de maini, ca ala din aeroport. ….Mda, deci chiar se poate sa fii al dracului (si inutil) de civilizat. I-am compatimit putin si m-am usurat, ce naiba era sa fac?

Dupa inca vreo 2 ore de vasle prin-prejurul bazei, s-a lasat seara, s-a aprins focul, s-au prajit carnatii si s-au culcat baietii.

A doua zi dis’, ne pregateam de batalie: Gayle ne sugerase asa, intr-o doara, ca am putea face o tura de o zi pana la Rockport, o localitate in josul raului, unde putem ajunge si manca la amiaza si de unde sa ne intoarcem pana la inserat. Bat-o nevoia s-o bata, ca nu s-o fi uitat decat la parizeru’ lu Hendrik si mai putin la cabanoasele celorlalti…

Dar drumul intr-acolo a fost o poveste: kayakul chiar este stabil, efortul este moderat dar nu neglijabil, peisajul minunat si senzatia unica. Ce-i drept, stai cu ochii in patru dupa ambarcatiuni mai mari, cu motor, care te pot reteza daca nu esti atent, dar nu prea ai ce cauta in calea lor. Macar nu sunt curbe cu vizibilitate redusa si Porsche Cayenne de 500 de mitici putere , stii cum zic… ;) In mare parte noi ne balaceam printre insulele mici, prin canale linistite, printre nuferi si alge plapande, doar rareori fiind nevoiti sa traversam cate o parte lata a raului. Atunci eram ca niste testoase traversand bulevardul: te uiti de pe margine de sapte ori in stanga si in dreapta, te asiguri ca nu vezi urma de barca cat colo si te proptesti cat poti in vasle, sa treci cat poti de repede, toti deodata. Oricum dureaza vreo 5 minute sa treci.

Dar in rest, magia clipocitului apei printre canale subtiri e greu de descris in cuvinte si poze… E rezervatie, deci flora si fauna sunt in floare (sic!). Si tot la fel de in floare era si Kevin, va amintiti, biolog de profesie: la fiecare colt de insula era cate un vultur, cate un cormoran, un sarpe de apa, o floare, un copac, un peste sau un gandac – Kevin stia despre fiecare ce mananca, cati ani are, cum ii cheama pe parinti si ce liceu a facut.

Deja bine arsi in ceafa si pe brate, am ajuns pe la amiaza la Rockport unde ne-am asezat ca boierii la terasa si am mancat cei mai buni cartofi prajiti din lume, cele mai bune aripioare din lume, cea mai buna bere din lume si cea mai buna prajitura din lume! Evident, dupa 5 ore de tras de fiare continuu, simteam ca ne trebuie proteine, iar recompensa a fost absolut meritata si savurata. Eram regi! Curand insa, aveam sa fim ultimele gunoaie…

Dupa ce ne-am intremat, pe la ora 4, am facut cale intoarsa. Trebuia sa ajungem acasa, la insula noastra, pe acelasi drum, insa se schimbasera cativa parametri. Mancasem, facusem plinul, insa oboseala se adunase putin, vasleam impotriva curentului, iar de la 3 pana la 8 am avut vant puterrrrrnic, din fata. Plus ca daca te prinde noaptea pe apa ai cam imbulinat-o…

Stii cum sunt cartile si parabolele alea devastatoare si kitschoase, care iti povestesc despre depasirea limitelor proprii, despre dureri infernale si negru in fata ochilor, mai stii cum era la proba de rezistenta in clasa a 8-a, cand simteai ca nu iti mai simti picioarele sub tine dar ele merg singure, cu toate ca te topesti de durere? Ma tot gandesc daca sa e cazul sa devin acum la fel de apoteotic…

Ideea e ca dupa o ora de vaslit inapoi, simteam cum ma lasa bratele. Raul St. Lawrence ma incuraja cu valuri ca cele din largul marii, care ma plezneau constant in fata, iar vantul de la prova nu inceta nici o clipa. Ceea ce fusese odata o dupamasa splendida si calda, se tranformase intr-un apus de soare nepasator si iute, care facea sa-mi inghetele mainile in manusile ude, de indata ce ma opream din vaslit pentru a-mi trage sufletul un minut. Ma uitam disperat la malul din dreapta mea, care cu toate ca eu trageam cu tot sufletul de lemnul din mainile mele, ramanea in urma doar greu, greu de tot. Avansam teribil de incet. Printre amestecul de lacrimi, apa dulce si rece, vorbe grele adresate sfintilor si bicepsi tremuranzi, imi imaginam scene de groaza, cu un elicopter ridicandu-mi trupul albastru si cuprins de hipotermie, din intunericul padurii si aparitii la stirile de la ora 5 canadiene – respectand fusul orar, stirile de la ora 12 romanesti… :P

Nici din cele mai generoase calcule nu reiesea cum am putea sa ajungem acasa inaintea intunericului. Kevin nu se mai uita dupa pasari, eu nu mai faceam poze… Hendrik probabil numa bine se incalzea incet incet, vaslind vesel la sapte poste in fata noastra, asteptandu-ne din cand in cand si intampinandu-ne cu gura pana la urechi: “Pfoaaaa, asa-i ca-i suuuuuuper?!?!?!”

“Daca ma-ta e la fel, atunci da…”

(la fix, doar ca sa subliniez putin ideea, Hendrik acum tocmai a terminat 5 serii de cate 10 tractiuni la bara iar acum se pregateste de niscaiva flotari, asa, pentru cool-down…) Eu daca vreau pot sa urc si canapeaua!

Daca eu am un inger pazitor, atunci inseamna ca Dumnezeu e corupt iar ingerul Müntz are buzunarele pline de galbeni. Nu stiu cum de mi-a fost dat sa traiesc sa vad corturile noastre apropiindu-se de mine, chiar inainte sa dispara ultima bucatica de soare sub apa. Mai interesant era ca dupa ce am ajuns – Hendrik pregatise masa, se schimbase si intre timp probabil ca gasise si Lostrita – eram voios si plin de forta, intr-atata incat m-am oferit sa dau o tura pana la vecinii de pe cealalta insula, sa intreb daca au lemne. N-aveau, nu-i bai, ne-am descurcat, cioate uscate si mancate de viermi, carnati deluxe si un vin di-vin. Parca nici nu parcursesem Atlanticul intr-o zi. Imi simteam bratele bine de tot, dar atata timp cat eram cald, totul era bine.

Dupa 2-3 ore insa, pe la 12 noaptea, treaba a inceput sa se ingroase. Am remarcat ca fiecare miscare, cat de mica, rezulta in dureri destul de serioase, dar care nu aveau nimic in comun cu obisnuita febra musculara, nici chiar cu forma aia rapida, care nu asteapta a doua zi, ci incepe in aceeasi zi a efortului. Nu, durerile astea erau localizate in oase si aveau o magnitudine de 7,5 pe scara Richter. M-am bagat urgent in cort, cu gandul sa adorm. Ti-ai gasit… Am petrecut cele mai infioratoare 6 ore ale vietii mele, incercand sa nu ma misc deloc. Pana si la gandul de a-mi misca doar un milimetru bratele, durerea era insuportabila. Stii, cand te doare ceva atat de tare incat nu poti sa nu zici “AU” si cand trebuie sa respiri adanc si des. Ei, chestia asta a tinut toata noaptea, de n-am putut sa inchid un ochi, in noaptea in care somnul mi-era mai pretios si necesar ca niciodata! Inghetzat, lesinat, nervos dar neputincios, m-am tarat afara din cort, la ora 5, cand am tras concluzia ca n-are nici un sens sa mai incerc… M-am imbracat cu tot ce aveam, am golit in ciuda sticla de vin, si m-am plantat pe banca, sperand sa ma dezintegrez. Nici macar rasarit n-am apucat, futu-i…

Cu mainile in buzunare, constatam ca pana si daca strangeam usor pumnii, simteam ca imi crapa bratele. Asadar incercam sa rezolv problema intoarcerii la mal, programata pentru ora 9 dimineata, caci trebuia sa predam ambarcatiunile. Problema asta era de forma 1 + x = 0, asta in conditiile in care x e numar natural, ca doar oameni suntem, nu?! Nu prea vedeam solutii, pentru ca aveam de vaslit inca doua ore in susul apei, ca sa ajungem la cotoroanta Gayle, pe care apropos, o vedeam arsa pe rug in Piata Sfatului si sodomizata in prealabil de Magureanu cu un bustean aspru si negru…

Din nou ma gandeam la elicopter si nu m-a incurajat deloc cand ceilalti au iesit din corturi pe la 8, zambind si intinzandu-si membrele, remarcand doar o usoara febra musculara si mai mult bratele inrosite de soare. Eu pana la momentul ala uitasem si ca aveam piele, asa ca mi-am adus aminte ca ma doare si aia. No, super…

Dar aparent Ingerul Müntz i-a mai strecurat lu Shefu un plic gros si m-am vazut sezand vesel in kayak, impachetat cu toate catrafusele, gata sa vaslim inapoi, inca doua ore, in susul apei! Dar de fapt io nu cred in ingeri si nici in coruptie: dupa o sticla de vin pe stomacul gol si 4 aspirine pe post de pain-killer nu-i de mirare… Ce placere, ce veselie! Ce mai, cu o pofta de zile mari m-am avantat in vasle si am pornit voinic impotriva valurilor – eram in fruntea ostii! Am constat insa ca n-aveam voie sa ma opresc din vaslit, caci altfel incepeau imediat durerile.

Ajuns primul pe plaja lui Gayle, pe care am crutat-o de data asta fiind bine dispus, mi-era pofta de inca 8 ore de plimbare!

Primul dus cu apa calda si sapun, chiar pe plaja, a fost ca pranzul de la Rockport: Di-vin! Am achitat consumatia, am amenintat-o pe baba ca stiu unde locuieste si ne-am suit in masina, caci planul initial, de a petrece toate zilele pe apa, a trebuit modificat, caci la doar 200km se intampla o treaba pe care nu prea ai voie s-o pierzi, daca tot esti atat de aproape:

Festivalul International de Jazz de la Montreal!

Si chiar daca asculti manele inainte de culcare, ar trebui sa fi auzit de el. Daca nu, atunci clic aici.

Insa nu o sa intru in povestea asta, din doua motive:

1. Despre Montreal v-am povestit deja o data aici. Iar prin prezenta confirm ca dragoste la a doua vedere exista si rupe. Ce pot face este sa mai adaug ceva impresii foto. Enjoy. (curand)

2. Este in mare parte vorba despre muzica. Si cel tarziu in privinta asta ma agat de Wittgenstein si fac pe dizidentul limbajului scris si puterea lui de a exprima chestii. A fost grandios si mai mult n-o sa spun. A fost muzica si aia e a mea. Va las cu poze. Si cu promisiunea ca revin cu New York-ul, cu care am ramas dator; dar e mare bolovanul ala, m-am apucat de el, dar mai am de lucrat.

No, va urma…

Parada, Circ, Voie-Buna, Uraaa!!!

waterl00 — Sun, 06 Jun 2010 04:42:36 +0000

Azi a fost bine, bine de tot!

In afara de faptul ca m-am trezit la 12, injurand zemos zeii, cu capul umflat si ochii inchegati, ca s-a dus juma de zi.. In schimb, se pare ca zeii s-au cam cacat pe ei, si mi-au pregatit o surpriza ca sa ii iert…

Azi a inceput weekend-ul pauza, in care n-am mai plecat nicaieri, dupa ce ultimele saptamani am tot fost de colo-colo. In plus, colegu’ de apartament a plecat in deplasare asa ca mi-am propus sa-mi dedic zilele astea doua intru totul nepasarii si inutilitatii launtrice. Nepasarii: ma intreb cum arata animalul ala, daca pui accentul pe primul ă…

Planul croit pentru azi a fost mai simplu decat linia melodica de la Melc-Melc-Codobelc: dupa ce mi-am facut ochiuri m-am prins de ghidon si i-am dat drumu catre oras, cu soarele-n freza, cu tinta fixa libraria centrala, unde aveam de gand sa infulec o carte, despre care stiam deja ca o sa ma ravaseasca. Cartea asta, nu ca o recomand fiecaruia – propun pedepse cu inchisoarea de la 1 la 5 ani + zece castane peste cap fiecaruia care nu o citeste. Zau. Dar asta-i alta poveste, pe care vreau s-o dezbat separat si in care daca ma lansez acum, imi trece weekend-ul si e abia sambata seara…

Dar n-am apucat sa ajung la librarie, ca la jumatatea drumului mi-a tinut calea militia, care dadea din aripi de zor, sa directioneze circulatia intr-o intersectie congestionata. Vezi doamne, trec nu stiu ce fraieri in frunte cu o masina de politie. Te miri ce demonstranti, pensii mai mari, eliberati castorii, jos Ceausescu sau hai Dinamo, dracu stie… Politistii seamana cu semafoarele, doar ca n-au becuri. Dar te vad daca treci pe rosul lor si te scuipa, asa ca a trebuit sa astept cuminte, sprijinit de bordura. Plictisit, intorc capul spre stanga si ma uit departe, in zare si… falca-n poala, erectie si extaz!!! In fruntea coloanei care trecea greoi, straluceau niste diamante, nestemate, pietre scumpe ale americii de mult trecute, pe care le vezi doar in calendare vechi de perete, care au acelasi efect asupra mea ca si calendarele FHM. Imi tremurau pedalele in asteptarea semnalului de la hidra aia verde cu cascheta si ochelari din mijlocul intersectiei. Trebuia cu orice pret sa ajung in varful coloanei! Rapid! Steaua! Cainii Rosiiiiii!!!

“La un semn deschisa-i calea…”, am demarat in tromba, am sarit din sa, am aruncat-o cat colo si am profitat de singura diferenta (=avantaj) pe care o au masinile astea fata de reprezentantele sexului minunat si ale liniilor corpului sinuoase, care iti intorc la fel capul pe strada: STAU SA LE FACI POZE!

Va prezint deci, erotica autoturismelor:

(regula de baza la blogul asta al meu: pozele sunt mari, pentru ca asa trebuie sa fie, iar daca vedeti multe spatii mari si albe, inseamna internetul vostru inca se screme. In acest caz sortati-va ciorapii sau apucati-va de un doctorat ceva… Sau eventual mai cititi-mi odata textul.. sa mai treaca vremea si ca sa fiti siguri ca ati inteles bine ce zic eu aici..;) )

DECI, bomboane!

M-am bucurat ca stateau pe loc si m-am intristat ca au plecat repede. Mai aveam eu idei, pozitii, perspective, la astea po’ sa pui mana, nu se supara, sa le mirosi motorul mrrrrrrrr, le verifici buletinul si fostii propietari, aoleu cate avantaje, ia incearca toate astea cu o splendoare cu tzatze pe care o intalnesti pe strada si la care ORICUM se holbeaza toata lumea… Da dragelor, testosteronul se mai numeste si CARBURANT! :D

Dar destul, ca benzina oricum e pe terminate, resurse perisabile, scumpe, d-abia astept sa treaca Shell pe zeama de varza sau borsh.

Dragele lu’ tata, s-au dus… :(

No, si dupa ce mi-au plecat modelele, am mai zabovit un moment si mi-am dat seama ce se intampla de fapt! Era o parada! Era distractie! Circ! Uraaa!! Cete intregi de muzicanti, de clovni, de costumati, fel de fel de masinute haioase si colorate, motociclete mici, trompetisti si voie buna! N-am reusit sa-mi dau seama care e tema, pentru ca nu parea sa fie vreuna. Erau o amestecatura totala, de la iatagane si shalvari, la kilturi si cimpoaie, pistoale si baloane, ce mai, ca la circ. Veselie si voie buna. Pe margine, public – dar nu atat de pestrit! Trotuarele erau ocupate de bunicute, cu ochelari de soare sau ziarul peste frunte, haioase de numa, cum aplaudau ele la unison: erau propietarele “copiilor” care se dadeau in stamba in mijlocul strazii. Iar copiii astia, erau de fapt toti bine peste 50 de ani. Numai barbati! Aveau fesuri pe cap, cu insemne si titluri, m-am prins ca sunt vreo organizatie, vreo secta, un partid, o grupare, o armata sau un popor nou (bosorogi pusi pe distractie, super.. zi de recreatie la azilul de nebuni?). Am citit apoi ca sunt “Shriners”. O cunostinta veche pe nume Wikipedia mi-a zis mai tarziu ca sunt un fel de sub-ordin al Masonilor, compus intr-adevar numai din barbati. Motto-ul lor? Party, nene!!! Cica o data pe an se intalnesc membrii din toata lumea in vreun oras, sa faca parada de aniversare. Chipurile se aduna vreo dooj de mii… Wiki mentioneaza si ca aceste adunari sunt de fiecare data foarte benefice economiei din zona. Nu-i de mirare… O LoveParade, doar ca formata din bosho cu bani pusi pe distractie. Biiiiiine mah, da cat poa’ sa bea astia?

Daca vreti detalii, stiti cu totii numarul de telefon a lu Wiki, eu vroiam doar sa va arat poze :)

S-a terminat distractia, s-au imprastiat semi-centenarii, eu am bagat UnHamburgerOportieMicaDeCartofiPrafitiSiOcolaVaRog la umbra gazelor de pe marginea soselei, m-am afundat in cartea cu pricina, am ajuns acasa, am mai pus de-o cafea, si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa! :)

Le multumesc zeilor ca m-au lasat sa dorm atata… dar sa nu se mai intample!! ;)

Roadtripping, Part1

waterl00 — Fri, 04 Jun 2010 01:00:53 +0000

Daca cineva (sau eu) crede ca eu sunt aici de capul meu, apai se inseala amarnic! In cazul de fata, comanda o detine bunica-mea, care m-a instruit inainte sa plec: “Cel tarziu la fiecare doua saptamani vreau sa primesc cate o vedere din alt loc; scuze ca ‘munca’ sau ‘n-am timp’ NU TIN.” Nu am avut de ales si a trebuit sa ma conformez. Zis si facut, trei tricouri si un ciorap in traista si o confirmare rapida pe facebook la un mass “Who’s coming to Montreal?”. Un search rapid intai in memorie – pauza – apoi iar pe facebook, pe tema “pe cine stiu eu in orasul asta?” si gataaaa.. Joi dupa masa, de la munca direct in masina si dai la drum, cu doua viitoare neveste. Diferite si nu ale mele.. Iar calatoritul intr-o astfel de companie, cu doamne usor peste 30, are o serie de avantaje care reies decum te sui in masina: harta e printata, GPS-ul setat, pe bancheta din spate traiste cu continut de diferite consistente, toate impartite si compartimentate bine, lichide, sucuri, apa, energizante in geanta frigorifica, ciocolata, napolitane si biscuiti in pungi, sandwich-uri impachetate in hartie, celofan, folie de aluminiu, punga inchisa si impachetata bine, fructe, servetele (umede si ne) si ciorapi de schimb – toate astea in cantitati care sa aprovizioneze un sat mic pentru doua saptamani. Cred ca in portbagaj aveau si un generator pe diesel, daca e… Dar nu sunt sigur :D

Ei, alta viata…cand doar te trantesti pe bancheta din spate si te mai trezesti din cand in cand si rogi sa dea melodia aia mai tare! Nu prea seamana cu un drum sharmant in vama, cu personalu si o gashca de 18 ani, unde tre sa te dovedesti si sa bei 4 litri de bere calduta la pet de 2.5… Nu ca nu mi-ar fi dor ;)

Politia!

Deci am plecat ca si facut cu bagaju de mama de acasa la drum catre Quebec, a doua provincie mai mare si importanta din Canada, dupa Ontario, unde mi-am facut eu cuib de vara. Quebec este si singura parte francofona, motiv pentru care legea spune ca fiecare eticheta sau instructiune de utilizare de pe produse trebuie sa fie in doua limbi, de dragul LOR, in toata Canada. Iar Montreal este al doilea oras ca marime si importanta, dupa Toronto. Vreo 4 milioane. In afara de aspectul asta MARE, se pare ca e un fel de Brasov al nostru (ha!). Adica tot canadianul, daca vorbesti cu el despre calatorii si tara lui, o sa-ti spuna fara jena sau invidie, ca Montrealul este un vis, si ca acolo e frumos, si vaaaai, si ioooi (astia ar fi canado-ardelenii) si ca trebuie sa mergi acolo, ca toata lumea e atat de relaxata, si e frumos si natura si si si. Bine gata, ma duc, promit, maine.

Iar acum, o ANECDOTA: era dimineata, ora 8 intr-o vacanta de vara, setata inevitabil pe modul “auto-distrugere”, acasa in Brasov, intr-o carciuma in care pana si clanta se ruga cu lacrimi noi, sa plecam dracului odata acasa. Cunoscusem un tip care facea poze la trupe si calatorea prin tara si pe afara si era originar din Mangalia (oarecum ciudat ca acolo se si nasc oameni, nu?). Si el zicea asa: “Bah, stii ce ma enerveaza pe mine la voi, brasovenii? Bah, da ma enerveaza rau de tot, da nu va suport mah… Mah stii ce? Parca nu ajunge ca TOATA tara asta stie si e de acord ca Brasovul e cel mai frumos… Da’ voi, brasovenii treeeebuie sa va fuduliti cu el si sa spuneti tot timpul si oricui ca e minunat!! Taceti dracului din gura, toata lumea stie, nu trebuie sa ne amintiti de fiecare data…”.

Mi s-a parut foarte simpatic el asa.

I-am zis dup-aia sa se duca sus pe tampa, ca poate sa faca poze frumoase de acolo.

Uite Brasovul lor de pe Tampa lor..

Cam asa si cu Montrealul asta, toata lumea pare sa fie in unanimitate de aceeasi parere.

Si zau ca pe buna dreptate. Aceasta mica enclava francaise este neasteptat de europeana. De suculenta! Francezii nu numai ca si-au lasat aici limba – la auzul careia francezii europeni de azi zambesc ca romanii moldovenilor – dar si o portie buna de charme, flair si alte cuvinte din astea pöpöpö.. Intelegeti voi. Mancarea este excelenta, terasele sunt mari, alcoolul permis, fumatul incurajat, strazile pline, fetele frumoase si noptile lungi si calde. Suna kitschos si da, este, la fel ca peisajele kitsch-oase de pe tablouri ieftine: kitsch-ul se vede doar vazand scena din afara, daca o traiesti live insa, senzatia e minunata! Asa si orasul asta.

Si-au luat si catedrala cu ei! Notre-Dame a fost refacuta aici. Probabil au comandat pe atunci doua din start, ca ieseau mai ieftin. Au munte, au si mare. Adica o Tampa mica in centru (!) cu un lac sus si multe belvederi printre paduri. Mult verde deci. Apropos… Ei, iar de pe acest deal numit Mount Royal, te dai jos si in juma de ora esti la mare, sau cel putin in port, un port care a reprezentat multa vreme calea cea mai importanta catre si din Europa. Iata de unde si economia, iata de unde si frumusetea. Port deci, cu faleza, cu buticuri cu chinezarii si toate cele, dar si cu terasele, restaurantele si atmosfera + mirosul tipice oraselor de mare. Combinatia e fatala. Ai totul intr-un oras. De la munte pana la mare. Si orasul este vechi. Si frumos. Cladirile sunt vechi. Elegante. Cu singura diferenta ca “stradutele” din centrul vechi au fost construite la standarde americane, deja de pe atunci, de parca stiau ce ii gipane ii asteapta peste 400 de ani. Adica late. Dar atat. Tot pietruite si frumoase sunt. Si senzatia este de intimitate.

Oras monden ce este, desigur ca aduna si lumea buna. Foarte buna. Sigur, concentrata in centrul select si stilat, unde berea la terasa e 20$ si vinul muls din cer, unde terasele sunt deosebit de mari si strada din fata si mai mare, ca sa incapa multi cai putere. O scurta evaluare statistica spontana de-a mea a rezultat in cifre mici, dar impresionante: patru Ferrari-uri trecand pe aceeasi strada pe parcursul a doua minute. Mofturi, fitze haine bine calcate. Nu (prea mult) prost gust, nu neam-prostie. Nu, in mare masura high class, dar adevarat. Stii, e diferenta aia intre oameni cu bani si oameni bogati… Placut sa-i vezi, din cand in cand asa. Magazine in care trebuie sa fii atent ca sa faci diferenta intre o cutie de parfum si una de software. Boutique fashion, design, plimbare cu caleasca si valet parking la ordinea zilei.

Ca si oricare alt oras (poate in afara de Bacau), Montrealul infloreste vara, dar aici in mod deosebit. E oras artistic, arhitectura, filmul si media sunt acasa aici. Festivalul international de Jazz de la Montreal ar trebui sa ridice multe sprancene, nu numai cunoscatorilor. Festivale de comedy, Just for Laughs, tot aici, Cirque de Soleil aici s-a nascut. UNESCO l-a declarat City of Design, noh..

Poate daca vii direct din Europa incoace, efectul nu e atat de puternic, pentru ca intr-adevar, asemanarea e mare. Deci diferenta mica :) Insa dupa ce am stat numai 2 luni in “tipicul” nord-american, m-a frapat schimbarea asta brusca. Dupa doar 8 ore de condus esti “din nou acasa”. 8 ore de condus care altundeva ar fi poate 5: limita de viteza aici este 100 km/h. Se merge cu ~110. Cine trece de 150, plateste 10.000$ amenda si iti ia masina. Scurt. Asa ca sfant.

Deodata insa strazile au nume frantuzesti, feeling-ul este foarte familiar, la fel si condusul prin strazile orasului. Daca in nordul Americii in general, un semn de STOP inseamna reducerea vitezei la zero, chiar si cand vezi CLAR ca nu vine nici naiba, si in general condus tare cuminte si atent, aici te-ai intors in Bucuresti. Dupa opt ore de condus cele doua fete m-au rugat sa trec si eu la volan, ca nu mai puteau. Asa ca eu am avut privilegiul de a intra in oras. Si trebuia sa mergem in centru. Am simtit rapid soferii de aici, si am calcat-o, nostalgic, ca sa zic asa. Dupa vreo 10 minute de liniste, doua voci care se tineau strans de tetierele scaunelor rasunau tremurat din spate: “Vai de mine, da ce bine ca te-am lasat pe tine aici in oras, ca astia merg ca nebunii tuuuh..”. Le-am explicat lucrurile de baza, pozitia corpului usor intoarsa spre stanga, geamul deschis + cotul afara, bratul drept intins perfect si sprijinit lenes pe apex-ul volanului, cu cursa cat se poate de scurta dar ferma! la claxon, spatarul dat pe spate, spranceana voalata putin, precum si un arsenal standard de gâți, sfinți, dumnezeii si alte elemente ale vocabularului cleric si am tinut sa subliniez importanta de injura la unison cu claxonul.

Ca nu cumva sa pateasca ceva pe-acolo, saracele de ele… E uman sa ajuti, ce pastele ma-sii, nu?!

Iar daca nu e festival international, atunci e local si moca. De exemplu tamtam-ul. E destul de omonim: in fiecare sambata vine oricine pe Livada Postei si bate la tobe, de la pranz pana seara. Un vacarm ritmic de nedescris, dar cu momente chiar interesante. Se aduna cateva zeci de betivi pe la ora 11-12, dar care obosesc rapid lovind in peturi goale. Dupa orele 15-16 se incinge treaba serios de tot. Sute de percutionisti amatori si profesionisti isi despacheteaza arsenalul si fiecare incearca sa gaseasca frecventa celuilalt. Se arunca in hora dansatoare, circari, jongleri, poi, fluiere, fum si multa transpiratie – imaginea e greu de descris sau imortalizat in poze. Unii tobosari isi aduc setul intreg de tobe, de scena! Lumea sta la soare si la groove. Latino, tribal, african, orice, un jam-session de proportii!

Si zau ca oricine poate participa :)

Poate e omogenitatea asta nationala tipic canadiana, care intr-un oras de asa proportii, produce un efect asa frumos. Cartierele latine, evreiesti, nemtesti au toate un aer foarte propriu, care te transporta intr-o cu totul si cu totul alta lume. Sigur, China-Town-uri sunt peste tot in lumea asta si le stim. Dar comunitatile astea nu au nimic in comun cu cartierele de arabi, sau turci, sau indieni, pe care le mai vezi in orasele mari, europene. Acolo orasele s-au extins si au atras noi natii, care eventual au luat locul vechilor localnici sau li s-au construit cartiere de blocuri noi. Insa aici orasele astea asa s-au construit, de la inceput! Natiile astea colorate sunt de mult aici. De la inceput. Parfumul a avut timp destul, s-a imbibat bine in tesatura, e parte incontestabila din intreg insa e aparte! Prin imprejurimile bisericii Missao St. Cruz poti jura ca esti in Peru, Chile sau Argentina. In cartierul evreiesc functioneaza brutarii vechi de 200 de ani, conduse in continuare de una si aceeasi familie, in care lucreaza toata familia, de la bunic la nepoti, veri si cuscre. Pitoresc, pitoresc, PitoresQueBec ha! :) Si greu de retinut in poze, mai ales ca era prima mea zi cu noua jucarie, asa ca s-aveti mila!

M-au frapat cateva compozitii de culoare si de proportii, pe strazi. Nu banuiam ce ma va astepta peste o saptamana, dar am inceput sa la apreciez foarte mult respectul pentru arta stradala, intr-un fel cum nu l-am mai vazut in Europa, dar nici incurajat ca aici. Nu stiu insa daca e de datoria oficialilor sa incurajeze asta, sau tine de atitudinea artistilor… Cand spun arta stradala, rareori sunt “grafurile” cunoscute de acasa. In mare parte sunt niste – indraznesc sa le spun – picturi gigantice, un dezmat de culoare, de perspectiva, de joaca, de … ce vreti voi, oricum menite sa iti (imi) fure ochii si mintile… Pozele poate arata frumos, dar efectul resimtit stand in fata unei astfel de lucrari, de marimea Modaromului, poate fi destul de covarsitor. Peretii Montrealului au fost un deget de vin pentru degustare, inainte sa primesc o sticla intreaga, o saptamana mai tarziu.

Si acum mentionez: nu sunt un cunoscator de vinuri. Am mai baut eu vinuri, poate obisnuite… Dar habar n-aveam ce inseamna un vin cu adevarat scump. Sa-i zicem “bogat”? :) Dar aveam sa aflu, curand!

Traiasca metafora…

Ah, si inca ceva: propun o lege prin care toti muzicienii de strada sa fie platiti de stat. Scurt. Cine isi aduce aminte de episodul in care Peter Griffin avea soundtrack-ul lui permanent, stie ce zic. Sau cunoscatorii au vazut Monty Python’s Holy Grail.

Sau mama ma-sii, cum ar fi masina asta fara sunet??!

Ei,simplu, ar fi frumoasa… :)

…dar nu BESTIALA! :D

If you feel like feeling..

waterl00 — Sat, 15 May 2010 21:22:12 +0000

Ieri a fost frumos afară, în sfârșit, după 2 săptămâni de frig și mizerie. Așa că am pus mâna pe lemn și am lăsat camera să meargă…

Și ceea ce arată mai degrabă a tutorial de youtube, este de fapt joaca mea preferată de zi cu zi – joacă pe care am crezut că o pot lăsa deoparte până m-oi întoarce de aici… Pe care de fapt am vrut s-o las deoparte, va sa zică ca să-mi “regăsesc echilibrul” pfff.. Așa că este mai mult decât un clip de pus pe net, pentru voi. Este o dovadă pentru mine, că nu prea pot fără joaca asta. Asta mi-am jurat eu azi noapte, când iar m-a apucat ora 6, meșterind la piesa cu pricina, fără milă pentru creierele care-mi cerea somn, fără să-mi pese de nimic – fiindcă mi-era bine! :) Și așa aș vrea să-mi fie și pe viitor.

Iar pe lângă toate astea, mai este o dovadă pentru geek-ul din mine, care petrece ore în șir căutând și documentându-mă despre parametrii de microfoane, frecvențe, caracterul acustic al încăperilor și diferențe între Cubase 4 și Cubase 5.. sau poate totuși Logic, că-i mai performant? Pe scurt, toate astea pot fi degeaba, până la un punct desigur. Nu neg că îmi face plăcere să aflu despre chestiile chiar și numai de dragul aflatului… Da’ cântecelu ăsta e făcut doar cu microfonul de la laptop, da, ăla de îl folosești la Skype. Pentru că nu mi-am luat tot arsenalul de acasă cu mine. Adică nu trebuie neapărat calitate de studio. Ca să placă. Să-mi placă! :)

Tu?

Și sper că în curând o să apuc să mai bag și alt material aici, la mine în vitrină, că am cam chiulit în ultima vreme, ce-i drept..

Ubi bene, ibi patria

waterl00 — Sun, 25 Apr 2010 06:19:07 +0000

Constiparea meteorologică promisă data trecută nu a persistat, asa cum ma gandeam eu. Anume, cum speram eu să se apropie de clișeul atat de bine cunoscut: zapadă si frig! Tot canadianul se șifoneaza teribil de fiecare data cand un european este placut surprins ca NU gaseste doar zapada, pustiu, paduri, elani, castori si eskimoși. “Daaaa, voi Europenii, nu stiu zău cine vă povestește vouă treburile astea…” Insa la randul lor, la fel de surprinsi răman ei dup-aia, cand află ca in Europa hockey-ul CHIAR nu e mai răspandit ca fotbalul… Pentru că aici nu e un sport national, ci mai degraba o boală nationala. Si mai ales pentru jucatori tinde să devina patologic. Eu initial, pana de curand, priveam hockey-ul cu ochi blanzi, ca pe un sport “din-ăla fain”, cu bețe si patine pe gheață, si cu niște ghionturi ocazionale, mai in gluma mai in serios, dar intotdeauna incurajate de public si trecute cu privirea de niste arbitrii indulgenti, aratandu-le degetul aratator si tinând cealaltă mâna in sold rățoindu-se dojenitori “Măi băieți măi, da să nu vă mai prind ca va ciondăniți, că vă ia mama dracului, auziți?”, că oricum baietii sunt inveliti bine in apărători, ca niște rinoceri, si nu prea au ce să pățească. Ei bine, ori nu prea am eu habar de sport, ori sunt prea naiv si visator… ori hockey-ul se joaca numai aici ca la mama lui, cu muci si sânge, la fel cum probabil karate este doar prin cătune asiatice cu adevarat full-contact, si in Europa mai mult o “tehnica pentru autodisciplina si spiiiiiirit”…. Măi fraților, atunci inseamna ca e bine că ăștia își țin fiarele astea salbatice acasa, pentru ca astia n-au ce cauta pe strada sau la televizor. -Ul nostru. M-am speriat, rău de tot! Acum e plin sezon aici. Se baga la gheata in patinoare de nu mai ramane nimic in pahare. La televizor numai asta vezi. E cam ca la spanioli cand dau drumu la tauri pe strazi. Am constat ca componenta sportiva per definitie – datul cu bâta in minge urmarind ochirea portii – ocupă un loc cam secundar in cadrul meciurilor. Mai simplu spus, e cam bambilici. De ce? La fel de simplu explicat: stiti jocul ăla de la mare, cu o masă mare perforată cu găurele multe si mici, in care bagi jetonul, ia fiecare cate o manetă in mână, se pune discu pe masa care a inceput să sulfe aer si începe fiecare să dea cum poate cu discu ăla in marginile mesei , doar-doar o intra cumva in poarta adversarului, care zău ca nu-i cu mult mai mare ca discul ala… No, stiti jocul ala? Nu zic ca nu-i distractiv. N-am zis nici ca hockey-ul nui distractiv. (Doar mai periculos ca heroina…) Dar este copia fidela a hockey-ului, in varianta de masa, de casa, de uscat. De sala de jocuri. Safe.

E joacă cu probabilitatea balisticii. Acel puc este mic si greu, gheața alunecă de rupe, terenul e mic, jucatorii au brate cat pulpele mele si nu exista AUT (ca la foLbal). Adica fuți mantele terenului cum iti vine.. Iar in plus, din perspectiva telespectatorului, traiectoria acelui puc oricum este un mare secret, pentru ca la majoritatea loviturilor este invizibil! Rezolutia ecranului si cele 24 fps (Ah, da da da! Stiati că: la peste 24 de cadre pe secunda, ochiul uman nu mai percepe imagini separate, ci ceea ce numim noi FILM! :)” ) sunt insuficiente pentru a mai putea descifra un obiect atat de mic care se misca atat de rapid. Asa ca, pe lângă acest bambilici, mai ramane timp destul de ciondăneală, care se naste cu fiecare ocazie, cu fiecare coliziune a jucatorilor de panourile terenului. Ies niste incaierari si niste batai mai ceva ca pe strada. Singura diferenta este ca sunt imbracati pana in dinti si doi arbitrii sunt permanent pe teren, alti doi sau trei se alatura puhoiului de fiecare data cand incepe măcelul, ca să desparta taurii ăstia. Dar asta nu inseamna ca nu se lasa cu fracturi urate, ochi scosi, multi dinti pierduti, desfigurari, come si sange mult, dar publicul e in delir, si doar asta conteaza, hai să ne destindem si noi un pic, ce naiba, ca doar panem et circenses e vechi de cand lumea, iar daca circul functioneaza, mai ramane de rezolvat doar painea, dar slava cerului ca nici de aia nu duc lipsa, ca fast food-uri sunt la tot pasul, iar subiectul asta chiar nu-i nevoie să-l mai mestec si eu odata, pentru ca fast-food-nation nu mai e demult o noutate. Da, fast-food-ul indeplineste si aici, ca peste tot, aceleasi criterii pe care un vin trebuie să le intruneasca la noi, ca să fie declarat BUN: rosu, mult si moca. Mha..

Constat ca am stat să despic firul in patru pe cu totul alte teme decat imi propusesem initial… Dar hei, tocmai am pierdut la biliard rau de tot, e 3 jumate dimineata si am un super wallpaper cu un Aston Martin zemos, asa ca ce mai conteaza…

Ah da, unii intelege gresit, dar io una mai tre să zic clar, bah: ma feresc cat pot de bagatul in sertare, iar cugetarile mele referitoare la hockey au catusi de putina influență asupra felului cum ii vad eu pe ei, canadienii, pentru impresia pe care mi-o fac. Mai putin ca oricare altii ar putea fi bagati in sertare etichetate. V-oi zice eu de ce. Ei sunt niste draguti. Zau. Toti (eh..).

Nu se bat. Nici nu scuipa si nu vorbesc urat. (Desi pentru ultimul aspect ii cam compatimesc – oricum, pe toti vorbitorii de limba engleza – si imi permit să le zambesc bonom si zic cu glas de bunic sfătos “Apăi dragii tatii, câte cuvinte urâte aveti voi laolaltă… atâtea avem noi numa’ care incep cu P “ ). Na, acum v-am promis ca va zic de ce, daca n-o fac acum, mai tarziu o să uit. Astfel:

“Canadieni”, băștinași in adevaratul sens al cuvantului, nu prea exista. Cel putin nu in zona asta. Pana si localnicii iti vor spune asta, coborand glasul si zambind șugubeț. Daca ii cauti pe aia cu palarie, pusca, castor si casa in padure, trebuie să te duci in vest, prin Vancouver, in munti. Acolo unde se zice ca e cu adevarat frumos! Pentru ca prin zona asta, Canada se arata ca o adevarata colonie, o tara tanara, cu viitor stralucitor, care are tot ce ii trebe, mai putin oameni. E mult loc aici. Veveve maps.google.com. Asa ca daca esti tanar, potent, priceput si n-ai urme de sange pe maini sau ani munciti la Jilava, vei fi primit cu bratele deschise. Restul nu prea conteaza. Asta in conditiile in care “restul” asta, cam conteaza in restul lumii. Desi nu vorbesc din experienta proprie si nu acuz pe nimeni, multi stim ca in Germania de exemplu, termenul de “Ausländer” (=cetatean strain) nu prea are o conotatie care să dea nastere la zambete. Daca ti-e tenul mai tuciuriu si limba cam stricata, in Europa vei avea cel putin niste “mini-retineri”, iar daca nu le vei avea, atunci le vor avea cei cu care ai de-a face. Stii cum zic. Repet, am stat 4 ani in Germania si nu spun asta din inversunare/razbunare, pentru ca m-am simtit minunat si nu m-am confruntat cu asta. Ca de fiecare data, deisgur, exceptiile confirma regula.

Dar aici ai un mega-mix mai ceva ca intr-un playlist de nuntă. Polonezi, irakieni, norvegieni, chinezi, americani, brazilieni, cartitze, romani, congolezi, australieni sau bucuresteni ( ;-) ) – zău ca nu conteaza, aici po’ să-ti umfli pieptul cat vrei si să-ti atarni steagul patriei si de varful nasului. A vorbi engleza cu accent (de orice fel) este regula aici, nu invers. Chiar daca stramosii tai au venit din Italia acum 150 de ani si de-atunci nici unul din familia ta nu s-a mai intors acolo, nu vorbeste italiana si habar n-are ce e inseamna quatro stagioni sau unde-i Roma, cand te intreaba lumea, tu vei spune ca esti italian si daca bate AC Milano in UEFA, tu vei iesi in strada improscand trotuarele cu lacrimi de bucurie. And that’s okaaay!

By the way, pe aceasta cale tin să anunt anexarea unui nou teritoriu cerebral-cognitiv-emotional, ca urmare a fericitului proces de extindere a orizonturilor proprii! Daaaa, fotbal! : ) Si va rog, nu va speriati asa cum m-as fi speriat eu de vestea asta acum o saptamana. Dar nu prea am avut incotro, pentru ca-mi impart casa un baiat care a jucat 12 ani de fotbal… Sau poate ca trebuia să inchei propozitia precedenta dupa “un baiat”… ? ; ) Ei bine, daca pana acum stiam numai cat de cat ce e ala offsaiT si ca doua cartonase galbene inseamna rosu, acum cunosc organigrama din UEFA Championsleague, din Bundesliga, structura cluburilor pe regiuni, ce e ala un derby, cand e sezon, cat costa jucatorii, cand se da unspe metrii si la ce echipa joaca Van Nistelrooy si cati ani are Zidane. Nici masonii nu cred ca au o structura mai complexa in organizarea ierarhiilor. Impresionanta cufundarea in intestinele acestui fenomen care reuseste să euforizeze milioane de oameni pana la delir. Asta in conditiile in care pana să vin incoace ma uitam la fotbal cam ca la OTV cu Dan Diaconescu. Asta nu inseamna ca acum stau zilnic să rasfoiesc teletextul să vad cand se transmite fiecare reluare a lu FC Ghimbav cu Dinamo Poiana Brasov. Si asta nu inseamna ca de-acum ma voi uita la Dan Diaconescu. Dar m-am uitat trei zile la rand la meci (semi-finala Championsleague, cij nebuun?!), am injurat si eu arbitru si am inceput să-mi dau seama cand “echipa joaca bine azi” si acum astept finala din 22 Mai cu sufletul la gura! Na, c-am trait-o si p-asta…

Unde eram? Of..

Raiul canadian, da, the American Dream, numai ca ceva mai accesibil si cu aspect mai european. Cu exceptia dimensiunilor catorva elemente, cum ar fi strazi, masini, case, portii de mancare sau cafele to-go. Dar nu toate. Ce-i drept este plin de pick-up truck-uri si gipane babane, insa nu cu motorizarea noastra ECO-friendly, de fetite. Motoare de 4,5 litri, benzină, V12, nu stăm la discuții. Huruitul acestor hardughii trecand pe langa mine, declanseaza in mine un reflex similar cu cel asociat trecerii unei madmoazele invăluită in stimuli vizuali si rotunzi. Pentru cei ce mă cunosc ceva mai bine – vorbesc de aceeasi reactie pe care am avut-o zilele trecute, intrând intr-un magazinaș aparent timid, de instrumente muzicale, dar unde am fost intampinat brutal de

Rogu-vă, am ajuns, fără să vreau, in zona crepusculară ↑ ↑ ↑ ↑ ↑ ↑ , așa ca mai permiteți-mi o deviere…

Oferta acestui shop de instrumente este mult peste ceea ce cunoșteam eu de acasa (oriunde ar fi aia). In mod “normal”, ea se compune dupa formula “2-3 chitări tari, deci scumpe, si restul umplutură”. Ș’apăi să-mi fie cu iertare, da mi-a ajuns să cânt pe umpluturi. Asa ca trecem la sarmale… Da chiar!

Da, deci aici nu s-a uitat nimeni strâmb la mine că am venit cu pretenții. Ce mai, pretentiile mele oricum erau mult sub prețurile bijuteriilor de pe tavan. Hai, ca e usor de inteles: te duci la un salon auto, unde ai de toate, de la BMW, Audi, pana la Lamborghini si Ferrari. Si ai voie să te dai cu care vrei tu, cat vrei, cum vrei. No, acum intelegi? Mi-am putut tine cele mai umede vise in brate, dezmierdându-le pe fiecare in parte, dupa cum imi cereau ele mie. Bucăți de lemn cu trei sârme pe ele, de la 3000$ in sus, despre care doar citisem pana acum, pe care le vedeam doar in poze, atarnate de gatul marilor Eric Clapton & co. Ei da, daca nu aici, unde altundeva? Doar sunt la ele acasa, aici sunt produse, adica sunt ca Daciile la noi. Chiar asa, deci nici nu-i mare branza pana la urma, sunt doar niste Dacii împuțite… Huoo!

* *

Re-re-revin. Raiul Canadian inseamna deci, pentru mine, magazine cu super chitări. Ha. Oricum e numai de vazut si pus mana un pic. Ca de luat acasa mda… In fine, mai vedem noi cu “Ubi bene, ibi patria”.

Deocamdata eu le apreciez curatenia din orase, casele ca din tablouri, curtile si gradinile ingrijite si bibilite, cu garduri mai mult simbolice, deschiderea, masinile,

siiiii chocolate chip cookies (dupa vreo juma’ de kil pă zi, a inceput să doară la portofel, nu la burtă. Așa c-a trebuit să (incerc) să le fac cu mâna mea. Si a mers! Uite.

Va promit eu ca au fost bune. Si când vin acasă vă mai fac. La toți! O mie! Două! De post! Cu stafide! Cu sos tartar! Muștar! Ce vreti voi… ;) )

Si cam atât… Nu-mi place ca nimeni nu merge pe jos, dar din cauza distantelor destul de mari este, oarecum, de inteles. Dar noi doi macar suntem cu adevarat ECO (ne-am luat biciclete de patruj de ani, in partner look, old-skool/vintage, ha!)

, spre deosebire de ei, care te incurajeaza să-ti aduci cana proprie la Starbucks, vezi doamne pentru a economisi hartie, dar in schimb n-au auzit in viata lor de motoare de 1,4 litri. Nu-mi place ca au niste cartiere de-o frumusete ca-n povesti, cu gradini mari si verzi, cu liniste si pasari ciripitoare, cu terase in fata caselor si locuri de joaca pentru copii, dar care sunt goale. Pustiu. Gol. Nimeni. Casele cu geamuri inchise, nicio activitate, parca sunt parasite. Cu toata frumusetea asta, devine sinistru. Si pacat. Unde-i viata?

Stiati ca, de regula, ai 2 saptamani de concediu legal pe an, in Canada? Ubi bene…?

Bine domle, bine…

Gata, inchei ca ma doare capu si pe voi o sa va doara ochii.

Noapte buna la mine, ‘neata la voi.

Ce ciudat… : )

~ welcome ~ zbor ~ cifre ~ despre ~

waterl00 — Fri, 23 Apr 2010 16:00:04 +0000

Despre ce e vorba în povestea asta?

Păi despre cum a plecat Alex către Canada, unde o să stea juma de an. Și despre cum și ce face și îi place acolo. Sigur, nu s-a dus la distracție. Nu ne permit vremurile și nici firea lui Alex. Nu? Ce mama mă-sii… Doar s-a dus la treabă. Așa i s-a spus. Așa și-a ales. El. ia să vedem…

Eh, mai pe înțelesul tuturor, Alex aproape că și-a terminat masterul, și s-a gândit să-l termine într-un mod ceva mai glorios, schimbând decorul, lumea, limba, ora și casa, după 5 ani de nemți. Nu pentru că nu mai pot eu de dragul Canadei, sau că m-oi fi săturat de ceea ce am adunat aici pana acum (chiar dimpotrivă), dar Alex needs to be kicked, și dacă n-o face nimeni, atunci trebuie singur să pună mâna. Pe picior…

Nah și uite că într-o alaltăieri am plecat împreună cu Hendrik, un coleg drag mie, cu care am petrecut multă vreme la școală, către Frankfurt Airport, să ne luăm zborul de opt ore către Toronto – acolo unde fiecare om de pe planeta asta cunoaște pe cineva! Bagajul făcut cu câteva ore înainte de decolare, gânduri amestecate ca “măi, prea puține am luat pentru 5 luni de stat acolo” + “sigur am uitat ceva important”, frica de domnișoarele DECISIVE de la ghișeul de dinainte de avion, care, vai de mine, sigur nu mă vor lăsa să iau chitara cu mine ca bagaj de mână, somnul din oase pentru că ultima noapte fusese scurtă de o oră (iar cele precedente nu cu mult mai lungi), emoții cam 48%, “ce fac eu cu viața mea?”, foame și iar foame – ei cam așa am luat eu loc pe scaunul 58D al lui AirCanada, între un indian cu turban și prezență olfactivă inevitabilă ȘI un inginer neamț cu turul pantalonilor între omoplați și ochii atașați de laptop… Decorul era compus dintr-o cireadă de pici de toate națiile, culorile și dimensiunile, care alergau și poluau fonic aerul curat de la 10.000 m. Dacă nu din respect pentru pasageri, măcar pentru proximitatea divină (10.000 m ! ) să fi tăcut din gură! Evident nu erau creștini… Insă toate astea îmi erau cât se poate de indiferente, pentru că printr-un miracol mi-a fost alocat un loc cu ieșire de urgență. Adică cu loc infinit pentru picioare! Slavă cerului (10.000 m ! ), la opt ore de zbor asta este juma de First Class la un sfert de preț! Așa că mi-am întins mulțumit crăcile și … nu prea-mi mai aduc aminte ce am făcut, până la destinație. Poate pentru că am dormit? La un moment dat mi s-a pus în față o tăviță cu pui în sos, orez, legume, mmmmm, desert, ce mai, o plăcere! Și m-am bucurat nespus să fiu trezit astfel, pentru că chiar ii eram dator organismului meu. Însă am adormit la loc instantaneu, cu datorie cu tot. Peste ceva vreme m-am trezit din nou, tăvița era tot acolo, neatinsă, bucuria s-a instalat din nou, și la fel de neatinsă… – am adormit la loc. După alte 2-3 cicluri din astea, am fost trezit de stewardesă, care mă întreba politicos dacă mi-o poate lua. În mână?! Lasă măăă, nu scrii asta aici… Mi-am apărat tăvița cu vitejie și după ce am văzut că TOȚI ceilalti își ridicaseră deja măsuțele și trecuseră de cafea și sucuri, și eram singurul din vagon care nu mâncase, m-am ridicat in capul oaselor si am început să inghit mâncarea. Receeee… Nu mai conta nimic, am impachetat plasticele la loc, le-am pus pe jos și până în Toronto am mai fost trezit de vreo 3 ori de “Tea, coffee Sir?”, am băut de fiecare dată “Tea, please” și m-am culcat la loc, ultima trezire fiind dată de primul contact cu solul canadian, la 12 la prânz, într-o zi cu soare. Adică am decolat la 10 și am aterizat două ore mai târziu, dar între timp am dormit 8 ore, am băut ceai și am mâncat; nu există afacere mai profitabilă!

(gata, mam saturat de pus ăâțîș, va descurcati voi deacum incolo, ca ati prins ideea.. )

Impuls aparent tipic oricărei nații, nu numai a noastre, publicul s-a ridicat de pe scaune în momentul în care s-a stins beculețul cu centura, deși se știe ca încă mai e destul de așteptat pana se mișcă ceva. Asa ca m-am ridicat și eu, dar numai pentru a-mi lua chitara în primire! A avut voie în cabina, dar numai în spate, unde era loc. Asa ca un moșulică drăguț m-a ținut minte și a lansat lemnul meu prețios prin mâinile pasagerilor staționați pe culoar, peste capetele lor, din mana în mana, într-un crowd surfing de zile mari, pana a ajuns în mâinile mele. Astfel am putut debarca voios, aveam tot ce-mi trebuia! (Mult râvnita centura de siguranță am reușit s-o sustrag IN SFÂRȘIT la ultimul zbor, anul trecut, asa ca nu mai aveam grija ei acum…) :D

Canadienii, spre deosebire de Americani, nu te invita la ambasada sa le povestești exact ce ai de gând sa faci la ei acasă, cât stai, unde stai, cu cine te vezi, câte kilograme, câți centimetri etc. Nu îți iau amprente, nu îți fac poza, nu se uita urat la tine. Aparent, Canadienii îți testează doar rezistenta și răbdarea: trei agenți diferiți te întreabă fiecare cât se poate de direct și simplu “Ce faci în Canada?” și “Unde?”, și verifica sa n-ai colțuri îndoite la pașaport. Cam asta-i tot… Ditai aeroportul, umeri lăsați, amețeală, zăpăceală, jet lag, bagaje, benzi rulante, fumători în sevraj și nimeni n-are nimic de declarat, nimeni nu aduce produse animale, sol, semințe sau valuta multa. Pentru ce doar, ca în aeroport e covor pe jos…

..deci gata, am ajuns, în Canada!

Oaa, ce tare!

…și acum ce facem?

Ei, mergem acasă, ce vrei sa facem…

~ 200.000 de romani locuiesc în Canada (cifra din 2006, adică cifra VECHE și OFICIALA, adică de doua ori NAH…) adică din punct de vedere statistic ar trebui sa provii dintr-un sat cu mai puțin de 100 de locuitori, ca sa nu ai vreo cunoștință plecata într-acolo.. Dar cunoștințele astea sunt foarte drăguțe și îți sar în ajutor și de exemplu vin și te iau de la aeroport și te duc acasă (mulțumesc!).

Din Toronto pana în Waterloo, viitoarea casa, am făcut o ora cu mașina, pe una dintre cele mai aglomerate autostrăzi din nordul Americii. Si filmele sunt filme doar când e vorba de pistoale cu 50 de gloanțe și fete incredibil de frumoase și accesibile… Pentru ca ASTA e pe bune:

8 benzi pe sens, despărțite în doua grupuri de câte 4, fiecare cu câte 2 benzi de rezerva în stânga și dreapta (îmi aduc oarecum aminte de monumentalele sensuri giratorii din Brașov) – dovada ca ăștia AU LOC în țara asta și nu îl economisesc. Politia rutiera lucrează simplu și eficient: oricine depășește viteza cu 50 km/h plătește 10.000$. Scurt. Si asta scrie lizibil pe panouri mari lângă sosea. Si funcționează! Toată lumea rulează cuminte cu 120km/h fix.

Ah da, surpriza plăcută, neașteptată - Canadienii nu se prostesc cu mile, pounds, inchi si galoane… Kilometrii si tone, fratele meu, ce naiba… Data fiind însa vecinătatea cu Americanii, care nu cunosc greutatea cuvintelor “am băut DOI LITRI de bere”, ci au grija unde sa pună virgula în 0.5 galoane pffff.., Canadienii n-au încotro si transforma si în inch si feet, ca sa știe deștepții de tiristi din sud, dacă le încape Ford-ul pe sub podul asta sau nu.

Călătoria a fost mai mult decât utila, pentru ca practic a fost un tur cu ghid! Eu sunt un mare fan al “Știați ca…?”, asa ca am ascuțit urechile cât am putut. Din start îl incurajez pe fiecare sa dea click pe http://maps.google.com/ sau sa-si ia harta Canadei în fata. Da, toată lumea știe ca este a doua țară ca dimensiune, dar vizualizarea acestui aspect pentru mine cel puțin, este copleșitoare de fiecare data. Astfel: pe cât e de mare si lata țara asta, pe atât e de goala.

Are mai puțin de jumătate din populația Germaniei (comparați suprafețe!). Pai numai statul Ontario, cu capitala la Toronto, are o suprafață de 1 mil. km², adică de trei ori mai mare ca Germania. Dar pentru ca nu prea avem ce face cu cifre asa de mari si pentru ca omul oricum nu ar trebui sa se încurce cu cifre pana la care nu poate număra cu voce tare, ma voi apropia încet-încet de viitoarea mea casa: Waterloo!

“Corect” – în ordine descrescătoare a notorietății:

Waterloo cântă ABBA
Waterloo se numesc 11 orașe în UK si 31 în USA (si în RO exista vreo 8 “Sf. Gheorghe”-uri!), si
la Waterloo s-a bătut Napoleon. La care? La ala din Belgia, ha! :D

Waterloo-ul meu nu-i atât de jmeker. Are vro 500.000 de locuitori, adică e un Brașov ceva mai mare. Este vecin cu London (sa încep?), Cambridge, ca nu cumva sa existe dubii ca v,i,r,g,u,l,a Canada a fost colonie; se afla chiar intre Great Lakes, e la doua ore de Niagara Falls

si la 6 de NewYork. Solicit pumni în gura de la voi dacă ma voi întoarce acasă fără sa fi văzut măcar una din astea doua. In Waterloo sunt cam doua companii mari si late, RIM, cei care au inventat si fac BlackBerry-uri (care contrar așteptărilor mele si spre marea mea dezamăgire NU cresc prin toți copacii aici) si University of Waterloo, cei care au săli de examen pentru câte 1000 de studenți DEODATĂ.. Iar în medie, peste 800 dintre studenții ăștia sunt asiatici… : | Why on earth?! Dogs are simply not meant to be attracted by cats and that has always been nature, not politics. Pardon?

…asa ca mi se pare ca voi încheia aici, pentru ca e târziu si deraiez. Dar sunt bucuros ca în sfârșit am început cu aceasta cronica, ca era primul pas si era cel mai greu. Voi continua, de câte ori voi avea ceva de zis, voi scrie si poate ca voi veți citi. Si va veți bucura cu mine, ma veți critica si scuipa, si eu voi spune zâmbind ca n-am vorbit serios, si ca cuvântul scris n-are vlaga si voi șterge si voi scrie din nou si voi zâmbi ha! :)

Data viitoare - ergo mâine, dacă va continua constiparea asta meteorologica – o sa va povestesc si arat casa si cartierul meu, ca sa dovedesc din nou ca filmele nu mint, o sa trasez mai departe conturul de baza canadian, o sa va dezvălui cele mai simple motive pentru care atâta lume își dorește sa vina încoace si sa nu se mai întoarcă – da, sunt motive care devin evidente si după o săptămâna de stat aici – , o sa va zic si de ce doar vulcanul islandez m-ar putea tine aici mai mult decât am prevazut, despre fast food, despre ce fac eu aici DE FAPT, despre primele 3 chefuri si mda, despre cum se duc pe apa sâmbetei planurile mele de a încerca sa trăiesc si eu măcar o juma de an sănătos si devreme în pat…

…si pana una alta, bine ați venit pe primul Blog al lui Alex, acolo unde o sa citiți ce-i trece lui prin cap si prin suflet, acolo unde sper sa aflați nu numai despre el, dar si lucruri interesante si unde sa râdeți poate puțin, unde sa va placa si sa va destindeți.

Iar dacă nu, nu! Adică după o vorba împrumutată din New Orleans, patrimoniu local:

..butoane cu comments etc va stau la dispozitie, asa ca dacă aveți ceva pe suflet nu ezitați : )