Roadtripping, Part1

Daca cineva (sau eu) crede ca eu sunt aici de capul meu, apai se inseala amarnic! In cazul de fata, comanda o detine bunica-mea, care m-a instruit inainte sa plec: “Cel tarziu la fiecare doua saptamani vreau sa primesc cate o vedere din alt loc; scuze ca ‘munca’ sau ‘n-am timp’ NU TIN.” Nu am avut de ales si a trebuit sa ma conformez. Zis si facut, trei tricouri si un ciorap in traista si o confirmare rapida pe facebook la un mass “Who’s coming to Montreal?”. Un search rapid intai in memorie – pauza – apoi iar pe facebook, pe tema “pe cine stiu eu in orasul asta?” si gataaaa.. Joi dupa masa, de la munca direct in masina si dai la drum, cu doua viitoare neveste. Diferite si nu ale mele.. Iar calatoritul intr-o astfel de companie, cu doamne usor peste 30, are o serie de avantaje care reies decum te sui in masina: harta e printata, GPS-ul setat, pe bancheta din spate traiste cu continut de diferite consistente, toate impartite si compartimentate bine, lichide, sucuri, apa, energizante in geanta frigorifica, ciocolata, napolitane si biscuiti in pungi, sandwich-uri impachetate in hartie, celofan, folie de aluminiu, punga inchisa si impachetata bine, fructe, servetele (umede si ne) si ciorapi de schimb – toate astea in cantitati care sa aprovizioneze un sat mic pentru doua saptamani. Cred ca in portbagaj aveau si un generator pe diesel, daca e… Dar nu sunt sigur :D

Ei, alta viata…cand doar te trantesti pe bancheta din spate si te mai trezesti din cand in cand si rogi sa dea melodia aia mai tare! Nu prea seamana cu un drum sharmant in vama, cu personalu si o gashca de 18 ani, unde tre sa te dovedesti si sa bei 4 litri de bere calduta la pet de 2.5… Nu ca nu mi-ar fi dor ;)

Politia!

Deci am plecat ca si facut cu bagaju de mama de acasa la drum catre Quebec, a doua provincie mai mare si importanta din Canada, dupa Ontario, unde mi-am facut eu cuib de vara. Quebec este si singura parte francofona, motiv pentru care legea spune ca fiecare eticheta sau instructiune de utilizare de pe produse trebuie sa fie in doua limbi, de dragul LOR, in toata Canada. Iar Montreal este al doilea oras ca marime si importanta, dupa Toronto. Vreo 4 milioane. In afara de aspectul asta MARE, se pare ca e un fel de Brasov al nostru (ha!). Adica tot canadianul, daca vorbesti cu el despre calatorii si tara lui, o sa-ti spuna fara jena sau invidie, ca Montrealul este un vis, si ca acolo e frumos, si vaaaai, si ioooi (astia ar fi canado-ardelenii) si ca trebuie sa mergi acolo, ca toata lumea e atat de relaxata, si e frumos si natura si si si. Bine gata, ma duc, promit, maine.

Iar acum, o ANECDOTA: era dimineata, ora 8 intr-o vacanta de vara, setata inevitabil pe modul “auto-distrugere”, acasa in Brasov, intr-o carciuma in care pana si clanta se ruga cu lacrimi noi, sa plecam dracului odata acasa. Cunoscusem un tip care facea poze la trupe si calatorea prin tara si pe afara si era originar din Mangalia (oarecum ciudat ca acolo se si nasc oameni, nu?). Si el zicea asa: “Bah, stii ce ma enerveaza pe mine la voi, brasovenii? Bah, da ma enerveaza rau de tot, da nu va suport mah… Mah stii ce? Parca nu ajunge ca TOATA tara asta stie si e de acord ca Brasovul e cel mai frumos… Da’ voi, brasovenii treeeebuie sa va fuduliti cu el si sa spuneti tot timpul si oricui ca e minunat!! Taceti dracului din gura, toata lumea stie, nu trebuie sa ne amintiti de fiecare data…”.

Mi s-a parut foarte simpatic el asa.

I-am zis dup-aia sa se duca sus pe tampa, ca poate sa faca poze frumoase de acolo.

Uite Brasovul lor de pe Tampa lor..

Cam asa si cu Montrealul asta, toata lumea pare sa fie in unanimitate de aceeasi parere.

Si zau ca pe buna dreptate. Aceasta mica enclava francaise este neasteptat de europeana. De suculenta! Francezii nu numai ca si-au lasat aici limba – la auzul careia francezii europeni de azi zambesc ca romanii moldovenilor – dar si o portie buna de charme, flair si alte cuvinte din astea pöpöpö.. Intelegeti voi. Mancarea este excelenta, terasele sunt mari, alcoolul permis, fumatul incurajat, strazile pline, fetele frumoase si noptile lungi si calde. Suna kitschos si da, este, la fel ca peisajele kitsch-oase de pe tablouri ieftine: kitsch-ul se vede doar vazand scena din afara, daca o traiesti live insa, senzatia e minunata! Asa si orasul asta.

Si-au luat si catedrala cu ei! Notre-Dame a fost refacuta aici. Probabil au comandat pe atunci doua din start, ca ieseau mai ieftin. Au munte, au si mare. Adica o Tampa mica in centru (!) cu un lac sus si multe belvederi printre paduri. Mult verde deci. Apropos… Ei, iar de pe acest deal numit Mount Royal, te dai jos si in juma de ora esti la mare, sau cel putin in port, un port care a reprezentat multa vreme calea cea mai importanta catre si din Europa. Iata de unde si economia, iata de unde si frumusetea. Port deci, cu faleza, cu buticuri cu chinezarii si toate cele, dar si cu terasele, restaurantele si atmosfera + mirosul tipice oraselor de mare. Combinatia e fatala. Ai totul intr-un oras. De la munte pana la mare. Si orasul este vechi. Si frumos. Cladirile sunt vechi. Elegante. Cu singura diferenta ca “stradutele” din centrul vechi au fost construite la standarde americane, deja de pe atunci, de parca stiau ce ii gipane ii asteapta peste 400 de ani. Adica late. Dar atat. Tot pietruite si frumoase sunt. Si senzatia este de intimitate.

Oras monden ce este, desigur ca aduna si lumea buna. Foarte buna. Sigur, concentrata in centrul select si stilat, unde berea la terasa e 20$ si vinul muls din cer, unde terasele sunt deosebit de mari si strada din fata si mai mare, ca sa incapa multi cai putere. O scurta evaluare statistica spontana de-a mea a rezultat in cifre mici, dar impresionante: patru Ferrari-uri trecand pe aceeasi strada pe parcursul a doua minute. Mofturi, fitze haine bine calcate. Nu (prea mult) prost gust, nu neam-prostie. Nu, in mare masura high class, dar adevarat. Stii, e diferenta aia intre oameni cu bani si oameni bogati… Placut sa-i vezi, din cand in cand asa. Magazine in care trebuie sa fii atent ca sa faci diferenta intre o cutie de parfum si una de software. Boutique fashion, design, plimbare cu caleasca si valet parking la ordinea zilei.

Ca si oricare alt oras (poate in afara de Bacau), Montrealul infloreste vara, dar aici in mod deosebit. E oras artistic, arhitectura, filmul si media sunt acasa aici. Festivalul international de Jazz de la Montreal ar trebui sa ridice multe sprancene, nu numai cunoscatorilor. Festivale de comedy, Just for Laughs, tot aici, Cirque de Soleil aici s-a nascut. UNESCO l-a declarat City of Design, noh..

Poate daca vii direct din Europa incoace, efectul nu e atat de puternic, pentru ca intr-adevar, asemanarea e mare. Deci diferenta mica :) Insa dupa ce am stat numai 2 luni in “tipicul” nord-american, m-a frapat schimbarea asta brusca. Dupa doar 8 ore de condus esti “din nou acasa”. 8 ore de condus care altundeva ar fi poate 5: limita de viteza aici este 100 km/h. Se merge cu ~110. Cine trece de 150, plateste 10.000$ amenda si iti ia masina. Scurt. Asa ca sfant.

Deodata insa strazile au nume frantuzesti, feeling-ul este foarte familiar, la fel si condusul prin strazile orasului. Daca in nordul Americii in general, un semn de STOP inseamna reducerea vitezei la zero, chiar si cand vezi CLAR ca nu vine nici naiba, si in general condus tare cuminte si atent, aici te-ai intors in Bucuresti. Dupa opt ore de condus cele doua fete m-au rugat sa trec si eu la volan, ca nu mai puteau. Asa ca eu am avut privilegiul de a intra in oras. Si trebuia sa mergem in centru. Am simtit rapid soferii de aici, si am calcat-o, nostalgic, ca sa zic asa. Dupa vreo 10 minute de liniste, doua voci care se tineau strans de tetierele scaunelor rasunau tremurat din spate: “Vai de mine, da ce bine ca te-am lasat pe tine aici in oras, ca astia merg ca nebunii tuuuh..”. Le-am explicat lucrurile de baza, pozitia corpului usor intoarsa spre stanga, geamul deschis + cotul afara, bratul drept intins perfect si sprijinit lenes pe apex-ul volanului, cu cursa cat se poate de scurta dar ferma! la claxon, spatarul dat pe spate, spranceana voalata putin, precum si un arsenal standard de gâți, sfinți, dumnezeii si alte elemente ale vocabularului cleric si am tinut sa subliniez importanta de injura la unison cu claxonul.

Ca nu cumva sa pateasca ceva pe-acolo, saracele de ele… E uman sa ajuti, ce pastele ma-sii, nu?!

Iar daca nu e festival international, atunci e local si moca. De exemplu tamtam-ul. E destul de omonim: in fiecare sambata vine oricine pe Livada Postei si bate la tobe, de la pranz pana seara. Un vacarm ritmic de nedescris, dar cu momente chiar interesante. Se aduna cateva zeci de betivi pe la ora 11-12, dar care obosesc rapid lovind in peturi goale. Dupa orele 15-16 se incinge treaba serios de tot. Sute de percutionisti amatori si profesionisti isi despacheteaza arsenalul si fiecare incearca sa gaseasca frecventa celuilalt. Se arunca in hora dansatoare, circari, jongleri, poi, fluiere, fum si multa transpiratie – imaginea e greu de descris sau imortalizat in poze. Unii tobosari isi aduc setul intreg de tobe, de scena!  Lumea sta la soare si la groove. Latino, tribal, african, orice, un jam-session de proportii!

Si zau ca oricine poate participa :)

Poate e omogenitatea asta nationala tipic canadiana, care intr-un oras de asa proportii, produce un efect asa frumos. Cartierele latine, evreiesti, nemtesti au toate un aer foarte propriu, care te transporta intr-o cu totul si cu totul alta lume. Sigur, China-Town-uri sunt peste tot in lumea asta si le stim. Dar comunitatile astea nu au nimic in comun cu cartierele de arabi, sau turci, sau indieni, pe care le mai vezi in orasele mari, europene. Acolo orasele s-au extins si au atras noi natii, care eventual au luat locul vechilor localnici sau li s-au construit cartiere de blocuri noi. Insa aici orasele astea asa s-au construit, de la inceput! Natiile astea colorate sunt de mult aici. De la inceput. Parfumul a avut timp destul, s-a imbibat bine in tesatura, e parte incontestabila din intreg insa e aparte! Prin imprejurimile bisericii Missao St. Cruz poti jura ca esti in Peru, Chile sau Argentina. In cartierul evreiesc functioneaza brutarii vechi de 200 de ani, conduse in continuare de una si aceeasi familie, in care lucreaza toata familia, de la bunic la nepoti, veri si cuscre. Pitoresc, pitoresc, PitoresQueBec ha! :) Si greu de retinut in poze, mai ales ca era prima mea zi cu noua jucarie, asa ca s-aveti mila!

M-au frapat cateva compozitii de culoare si de proportii, pe strazi. Nu banuiam ce ma va astepta peste o saptamana, dar am inceput sa la apreciez foarte mult respectul pentru arta stradala, intr-un fel cum nu l-am mai vazut in Europa, dar nici incurajat ca aici. Nu stiu insa daca e de datoria oficialilor sa incurajeze asta, sau tine de atitudinea artistilor… Cand spun arta stradala, rareori sunt “grafurile” cunoscute de acasa. In mare parte sunt niste – indraznesc sa le spun – picturi gigantice, un dezmat de culoare, de perspectiva, de joaca, de … ce vreti voi, oricum menite sa iti (imi) fure ochii si mintile… Pozele poate arata frumos, dar efectul resimtit stand in fata unei astfel de lucrari, de marimea Modaromului, poate fi destul de covarsitor. Peretii Montrealului au fost un deget de vin pentru degustare, inainte sa primesc o sticla intreaga, o saptamana mai tarziu.

Si acum mentionez: nu sunt un cunoscator de vinuri. Am mai baut eu vinuri, poate obisnuite… Dar habar n-aveam ce inseamna un vin cu adevarat scump. Sa-i zicem “bogat”? :) Dar aveam sa aflu, curand!

Traiasca metafora…

Ah, si inca ceva: propun o lege prin care toti muzicienii de strada sa fie platiti de stat. Scurt. Cine isi aduce aminte de episodul in care Peter Griffin avea soundtrack-ul lui permanent, stie ce zic. Sau cunoscatorii au vazut Monty Python’s Holy Grail.

Sau mama ma-sii, cum ar fi masina asta fara sunet??!

Ei,simplu, ar fi frumoasa… :)

…dar nu BESTIALA! :D